Un spațiu identitar al culturii
* Lectoratul de franceză de la Universitate – tradiție care trebuie păstrată
Se cuvine să definim, de la bun început, ce înseamnă „lectoratul de franceză” și, mai cu seamă, avantajul unei asemenea biblioteci de specialitate pe lîngă catedra de franceză. Lectoratul este, prin excelență, un spațiu identitar al culturii și civilizației franceze, al cărții franceze, fie ea de literatură, lingvistică sau istorie. Nu se poate imagina prezența specialiștilor în domeniul limbii franceze în afara proximității lectoratului. Acesta este mai mult decît o simplă bibliotecă. Este un ,,cabinet de lectură” specializat, întrucît aici profesori și studenți verifică, în pauze sau în timpul seminarului, etimologii, sensuri, trimiteri bibliografice, folosesc pentru o oră – două, culegeri de texte necesare studiului literaturii. Studenții, la rîndul lor, deprind rigoarea lucrului cu dicționarul, capătă certitudini.
Orice universitate din România, mică sau mare, păstrează tradiția lectoratelor de limbi străine. Acestea beneficiază de donații (cărți, reviste de specialitate) oferite cu generozitate de Centrul Cultural Francez, de foști și actuali profesori de franceză de la Universitate. Lectoratul trebuie, de asemenea, privit ca un spațiu privilegiat al lectorului francez, cel care poate gira împrumutul cărților, păstrarea acestora, ține cursuri, menține viu interesul pentru limba și cultura franceză, conferă, în cele din urmă, mai mult prestigiu unei secții de limbi străine. Trebuie amintit, în context, că fostul Institut Pedagogic din Bacău a beneficiat, încă din anii ’70, de prezența unor lectori francezi.
Nimic nu se face, în domeniul intelectual, fără bună credință, fără solidaritate universitară. O parte dintre cărțile primite, dar și multe altele, ne-au fost donate de Biblioteca Sainte-Genevičve din Paris. La originea acestei donații a fost profesorul Alexandru Călinescu. El este cel care a creat, la Universitatea din Bacău, o școala de literatură franceză, a coordonat mai multe teze de doctorat. Într-un cuvînt – ne-a îmbogățit, pe cei tineri și mai puțin tineri, prin cursurile și cozeriile de vineri.
La noi, interesul pentru cultura franceză s-a manifestat încă de la începutul secolului al XIX-lea, prin aparitia pensioanelor franceze (școli particulare pentru băieți și fete), prin prezența consulilor în marile orașe, cei care au încurajat venirea profesorilor francezi în România, precum și înființarea bibliotecilor. Putem vorbi, în această perioadă, de introducerea limbii franceze ca obiect de studiu în învățămîntul de stat. Societatea românească a început prin a deprinde limba și obiceiurile franțuzești, îndeosebi în Moldova, prin venirea în casele boierilor a guvernantelor care vorbeau franceza, a preceptorilor de origine franceză, dar și prin moda cărților aduse din Franța. Nicolae Iorga consemnează în ,,Istoria învățămîntului românesc” (Editura Casei Școalelor, 1928) faptul că Moldova s-a dovedit a fi mai cosmopolită în comparație cu celelalte regiuni. Încă din 1837 procesul de ,,francizare” s-a făcut tot mai simțit prin înființarea pensioanelor franceze la Iași, Bîrlad, Galați, Fălticeni . În Bacău, de exemplu, a existat, încă din 1840, Școala franceză fondată de Constantin Dupont și Ioan Hristea. La Târgu-Ocna și Roman țineau cursuri Ioan Fidel ,,Francezul” și Jean ,,Franțuz”. Monografii ale Bacăului, publicate sau aflate în manuscris, precum cele scrise de I. Grigoriu (Încercare de monografie a orașului Bacău, manuscris din 1930) și Gr. Grigorovici (Bacăul din trecut și de azi, 1932), fac referire și la școala particulară de fete condusă, între 1879-1894, de madame de la Chaise, și apoi, de Cecilie Lang. Cît despre vestitul Institut Notre-Dame de Sion, acesta a ființat la Iași pînă în 1948, cînd a fost interzis de regimul comunist. De fapt, Iașul a fost centrul francofoniei din Moldova, al pensioanelor și bibliotecilor franceze. Românii au fost dintodeauna seduși de modelul francez. A vorbi franțuzește în saloanele moldave era o modă, iar Parisul devenise un spațiu al botezului intelectualilor români veniți la studii.
Francofonia, indiferent de epocă, a însemnat pentru români orgoliul de a aparține aceleiași comunități francofone, de a vorbi o limbă care, orice s-ar spune, rămîne un simbol al politeții, al culturii și care, vorba lui Tournier, este mai puțin ignorată decît vor unii să creadă. În mod paradoxal, la Bacău se găseau, în perioada comunistă, pe lîngă l’Humanité, și l’Express sau Le Monde. Erau ziare, reviste care circulau printre cîțiva intelectuali de marcă ai urbei, cei care nu s-au împăcat niciodată cu o societate închisă, cenzurată. Lectura, ca și radioul erau atunci o formă, sau poate, o iluzie a libertății.
Atunci cînd l-am vizitat pe M. Tournier, în casa lui de la Choisel, era înconjurat de cărți aranjate, în ordinea importanței lor, în formă de semicerc. ,,Acesta este lectoratul meu”, mi-a spus arătîndu-mi fișele scrise mărunt, de mînă, puse în cărțile considerate a fi demne să concureze pentru premiul Academiei Goncourt. Desigur, „lectoratul” lui Tournier este o formă modernă a tradiției. Acesta înseamnă, deopotrivă, un spațiu privat-public în care singura regulă pentru a fi acceptat este să respecți ritualul: adică, să te strecori cu băgare de seamă printre cărți ca printre oameni aleși. Ele trăiesc, sînt asemeni unor ființe vii, și oricum constituie unicul subiect de conversație pentru oricine îi trece pragul. Premiul pe care îl poți primi? O carte oferită de scriitor, cu un aer firesc, dar și ușor ceremonios. Este același om care afirmă, nu fără acel orgoliu național, propriu francezilor, că în America – țara limbii engleze, conferințele sale în franceză au avut parte de săli pline, de un public numeros.
Am putea conchide că lectoratul nu este numai o simplă politică culturală. Acesta presupune, întîi de toate, o tradiție a francofoniei, un fel de „librairie” a lui Montaigne, un spațiu privilegiat al lecturii, rezervat specialiștilor, în care cărțile de patrimoniu din biblioteca lectoratului de la Universitatea din Bacau (Istoria lui Ernest Lavisse, edițiile vechi ale operei lui Pascal, Moličre, La Bruyčre) constituie o etichetă prețioasă. (Maria GRIGORIU)
Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!
Opinii & Comentarii Cititori
0Nu există încă opinii la acest articol.
Fii primul care comentează! Părerile argumentate și respectuoase contribuie la o dezbatere constructivă.