Spațiu de grație

Strălucirea și suferințele unui geniu

Vasile PRUTEANU

Cu copilul ăsta născut în miez de iarnă (15 ianuarie 1850), lui Gheorghe Eminovici, din Ipoteștii Botoșanului, nu i-au prea ieșit socotelile. Om gospodar și chibzuit, bătrînul și autoritarul tată a 11 copii a dorit să-i așeze temeinic la casa lor pe fiecare dintre ei. Pentru a-i înălța în spirit, i-a dat la școli pe cei ce au supraviețuit vitregiilor soartei. N-a reușit să-l facă fericit pe niciunul. De altfel, mulți dintre copiii săi au murit de mici sau de boli incurabile pentru acea vreme. Mari suferințe sufletești și pentru cel de-al șaselea copil, Mihai, ce avea să devină simbolul națiunii noastre. Dintre toți, Mihai avea să fie hărăzit de Dumnezeu să dea noblețe și strălucire graiului românesc. Prin poezie. Un studiu publicat în anii trecuți preciza că peste douăzeci și ceva la sută din lexicul românesc actual se trage din poezia eminesciană. „Poezia – zice Heidegger – este întemeierea Ființei prin Cuvînt”. Mihai Eminescu avea misiunea divină să schimbe fața poeziei românești și să ne lase moștenire un spațiu de grație, unde să ne putem căuta și regăsi sublimitatea și frumusețea unei limbi ce încununează cu lauri de glorie gîndirea unui popor. Pentru a reuși aceasta, Mihai Eminescu nu putea și nu trebuia să se fixeze gospodărește nicăieri. Astfel, din fragedă tinerețe îl vom găsi la Cernăuți, elev al lui Aron Pumnul, fugar cu trupa de teatru a lui Tardini – Vlădicescu, ori a lui Pascaly sau Iorgu Caragiale, hoinărind prin orașele țării, fiind cînd sufleur, cînd bibliotecar, copist, inspector școlar, publicist. Totdeauna -sărac, gol și flămînd. Cînd avea 16 ani, Iosif Vulcan îi schimbă numele din Eminovici în Eminescu, odată cu publicarea în revista „Familia” a unor versuri elogios apreciate. De atunci și pînă la moartea sa timpurie, Eminescu și-a șlefuit poezia cu migala și talentul celui mai cu har bijutier, făcînd-o temelia graiului. Pentru aceasta a fost și este socotit întemeietor de limbă, dar și „poet național”. Sintagmă nefericită lansată de George Călinescu, care l-a fixat, astfel, pe Eminescu într-un spațiu geografic limitat, barîndu-i drumul spre o universalitate pe care o merita cu prisosință.
Că n-a fost înscris printre geniile lumii în marea creație universală, nu este vina lui. în acea vreme România nu conta în ochii Europei, iar cultura și spiritul românesc erau total necunoscute lumii de peste fruntariile țării. Chiar dacă o seamă de intelectuali autohtoni se instruiseră la Paris sau la Viena și Berlin, unde și-a făcut studii universitare și Eminescu. Acolo a cunoscut filozofia lui Schopenhauer și „Romantismul” – noul curent ce bîntuia artele europene. Acestea îi vor influența decisiv creația, iar tristețea și melancolia – specifice esteticii noului curent – îi vor traversa poezia de la un capăt la altul. însuși „Luceafărul” – care este sufletul neamului nostru – este bîntuit de tristețe și de un rece scepticism. Femeii, doar, i-a conferit o tulburătoare frumusețe, divinizînd-o conform principiilor romantismului. „Rafael pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată / Suflet îmbătat de raze și de-eterne primăveri / Te-a văzut și-a văzut raiul cu grădini îmbălsămate / Te-a văzut plutind REGINĂ printre îngerii din cer / Și-a creat pe pînza goală pe Madona Dumnezeie / Cu diademă de stele, cu surîsul blînd vergin / Fața pală-n raze blonde, chip de ÂNGER dar FEMEIE / Căci femeia-i prototipul îngerilor din senin”. E-he, cît de departe de gîndirea lui Tertulian, care socotea femeia „poarta infernului”. Eminescu însuși n-a cunoscut fericirea prin femeie. Veronica Micle i-a produs mari suferințe, cu toată uriașa ei sensibilitate și iubire statornică, afișată doar în poezii și scrisori. Suferințe incomensurabile i-au produs lui Eminescu și contemporanii săi. Nu-i întîmplător faptul că în „Scrisoarea a III-a” (în ce are aceasta mai profund original) șfichiuiește pamfletar lumea românească, zugrăvită într-o năvală de epitete: pocitură, broască, bulgăroi, grecotei, smintit, stîrpitură, fonf, flecar, gușat, găgăuță, bîlbîit etc. „Vezi colo pe urîciunea fără suflet, fără cuget / Cu privirea împăroșată și la fălci umflat și buget… / Negru, cocoșat și lacom, un izvor de șiretlicuri / La tovarășii săi spune veninoasele-i nimicuri. / Toți pe buze-avînd virtute, iar în ei morală calpă / Chintesență de mizerii de la creștet pînă-n talpă / Dintr-aceștia țara noastră își alege astăzi solii / Oameni vrednici ca să șadă în zidirea sfintei Golii?… / Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi / Să ajungă-a fi stăpînă și pe țară și pe noi… / încît fonfii și flecarii, găgăuții și gușații / Bîlbîiți cu gura strîmbă sînt stăpînii ăstei nații!”
Nu vi se par de mare actualitate aceste caracterizări? Numai un geniu putea pătrunde cu privirea peste mai bine de un secol, pînă în ziua de azi, ca să-i fixeze caracterologic în insectarul lumii pe toți parveniții țării. „Numai un mare poet putea da noblețe unor pure injurii, care de altfel sînt indiciul unui lirism maxim, întors de la extatic la grandios” (George Călinescu).ntru a reuși

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!