Maxime și cugetări

„Cînd oricine-i cineva, nimeni nu e nimenea!”

Vasile PRUTEANU

Circulă o sumedenie de poncife despre „sistemul ticăloșit” și despre comportamentul plebeu al președintelui nostru de azi. Grație prestației virulente a neofiților din presă, radio și televiziuni, niciunul din oamenii de stat nu se mai bucură de respect. Cel mai neînsemnat vidanjor ia „la mișto” cipilica lui Băsescu, iar așa-ziși intelectuali fac bancuri cu Poppay Marinarul. Tăriceanu este atacat violent de foști politruci ai CC-ului (O. Paler), se pare că toată lumea și-a pierdut încrederea în perspicacitatea clasei politice. Oamenii se uită cu teamă și îngrijorare spre oricare guvern, indiferent de culoarea lui, întrebîndu-se; oare spre ce ne împinge și ce ne mai așteaptă? Cu instinctul alterat de bălmăjelile partinice, poporul simte că este victima fie a unei nebunii politice, fie a unei fatalități insesizabile și vrăjmașe. Nimeni nu mai crede în legitimitatea și trăinicia opțiunilor lui electorale, indivizii simțindu-se înșelați în aspirațiile lor; în loc de bunăstare, amărăciune; în loc de satisfacții, sărăcie, devalorizare, inflație, înrobirea omului de către stat prin taxe și TVA-uri aberante, prin legi stupide. O nesiguranță distrugătoare de nervi și suspiciunea tuturor față de gîndul și fapta tuturor ne bîntuie insomniile și ne frîng speranțele. De ani buni trăim în slujba unei iluzii, a unui vis despre o lume mai tolerantă și mai bună, risipindu-ne irecuperabilele anotimpuri ale vieții.
Ceea ce a pierdut definitiv românul este ÂNCREDEREA. Cui și de ce s-o mai acorzi, cînd toți, aleși sau nealeși, sînt o apă și-un pămînt? Viața noastră cotidiană s-a umplut peste măsură cu evenimente capabile să ne spulbere încrederea în clasa politică pînă în cutele ei cele mai adînci. în spatele ascensiunii acesteia se vede cu ochiul liber că stau interese care în sine sînt nelegitime. Le legitimează mătuși bogate lipite pămîntului, soți, veri, cumnați, nepoți cu averi uriașe, ieșite din pămînt, din iarbă verde. „Cei investiți de noi cu demnități lasă oamenii la mila Domnului, în timp ce ei nu arată nici o milă în a-i jefui” (George Eliot). Ce ne rămîne din tot ce-am investit într-o lume aburcată în cîrca țării după brambureala și vacarmul asurzitor din ’89? Speranța! „Cît or fi chicotit zeii cînd au băgat și Speranța printre relele cu care au umplut Cutia Pandorei”, zice W.S. Maugham. „Pentru că zeii știau prea bine că Speranța e răul cel mai crud din toate, căci ea e aceea care ademenește oamenii să-și îndure nenorocirile pînă la capăt”, preciza autorul. Dar, oare, nu noi am urcat „în vîrful trebii” nulitățile ce s-au impus prin tupeu, gălăgie și nesimțire? Nu noi le-am deschis (cu știință sau din ignoranță) ușa prădăciunii? Și-atunci „nu merită să fie într-adevăr prădați / Acei ce unor hoți larg le deschide ușa?” (Ben Jonson).
Să mai medităm, să încercăm să îi cunoaștem pe cei pe care-i investim cu voia noastră în jilțurile profitabile ale puterii. Și mai ales să nu ne lăsăm înșelați de vorbe mari, de promisiuni bombastice că în 48 de ore vor fi arestați toți corupții din țară. Inutil să ne mai mirăm că avem „un sistem ticăloșit”, servit de agramați, ariviști, arghirofili, afoni sau curve fără absolut nici o calitate, oricît ar fi ea de mică. Așa am ajuns ca nimeni să nu mai aibă încredere în nimeni, iar atitudinea asta poate fi extrem de periculoasă. „încrederea oarbă, cît și neîncrederea totală pot fi un dezastru pentru oameni”, spunea cu mii de ani în urmă gînditorul grec Hesiod.
Sute și chiar mii de inși s-au repezit și se reped cu lăcomie spre frîiele puterii. Dar știu să le mînuiască? Păcat că n-avem un Socrate care să le tempereze elanul, așa cum a făcut-o cu Alcibiade cînd, l-a 25 de ani, voia să fie ales printre înțelepții Atenei antice. Vremurile, însă, au evoluat. Mai degrabă fiecare om care se dorește în fief-ul puterii ar trebui să-și însușească temeinic ideile lui Alexis de Tocqueville din cartea sa „Despre democrația în America”. Deși scrisă în 1835, cartea este de o actualitate care sfidează toate cronologiile. Iată ce constată celebrul autor: „Oare unde ne aflăm? Oameni religioși combat libertatea, prietenii libertății atacă religiile, spiritele nobile și generoase laudă robia, cetățenii cinstiți și luminați se împotrivesc oricărui progres, în timp ce oameni lipsiți de patriotism și moralitate pozează în apostoli ai civilizației. Oare toate secolele s-au asemănat cu al nostru? Omul să fi avut întotdeauna înaintea ochilor, ca în zilele noastre, o lume în care nimic nu se leagă, în care virtutea nu are geniu și geniul nu are onoare, în care dragostea de ordine se confundă cu atracția pentru tirani, iar cultul sacru al libertății cu disprețul pentru legi, o lume în care conștiința nu aruncă decît o lumină incertă asupra acțiunilor omenești, în care nimic nu pare să fie nici interzis, nici permis, nici cinstit, nici rușinos, nici adevărat, nici fals?”.
Așadar, la înlocuirea unei lumi cu alta (recte, din comunism în democrație) e inevitabil să traversăm un lung interval de dezordine, o ne-lume cu fizionomia ei apocaliptică. Pe acest fond, sigur că niște neica nimeni au devenit cineva. „Cînd oricine-i cineva, nimeni nu e nimenea” (W.S. Gilbert). Impresionantul și pateticul accent pus de Tocqueville pe disoluția civică și morală ar trebui să ne sugereze că însănătoșirea materială și (mai ales) morală a societății trebuie să înceapă de la restaurarea virtuților, cinstei și discernămîntului. Atunci vor căpăta viață și versurile shakespeariene: „Mai presus de toate, cu tine fi cinstit / Iar de aici urmează ca noaptea după zi / Că și cu restul lumii tu tot cinstit vei fi”.de cu ochiul liber că stau interese care în sine sînt nelegitime. Le legitimează măt

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!