Transcendent și iluminare

Poezia ca rugăciune

Ioan NEACȘU

Mai mult decît de toate bogățiile din lume, pentru a fi fericit omul are nevoie de liniște sufletească. Această liniște nu o poate avea decît atunci cînd îl găsește pe Dumnezeu. Sfinții Părinți spun că, pentru a-L găsi pe Dumnezeu, trebuie să coborîm mintea în inimă. Toate religiile, de cînd lumea, îi învață pe oameni cum să facă acest lucru. Tehnicile orientale, de la yoga, la tantra sau zen caută mii de modalități prin care să anuleze mintea, să o coboare în inimă pentru ca în felul acesta să realizeze o transcendere a lumii văzute spre acel Dumnezeu pe care nu-l pot defini, deoarece prin însuși actul de a-L defini s-ar crea o limitare care ar contrazice ideea de nelimitat, de infinit.
Creștinismul a dezvoltat o mare varietate de rugăciuni, de la liturghie la rugăciunea lui Iisus, care chiar așa se mai numește, „rugăciunea coborîrii minții în inimă”, cu ajutorul cărora milioane de credincioși speră să ajungă la fericirea de a-L găsi pe Dumnezeu în inimă. Cînd se întîmplă acest lucru? Poate fi instantaneu, poate fi peste zece ani, sau niciodată: cum vrea Dumnezeu. Datoria creștinului este să se roage neîncetat, cum spune Sfîntul Apostol Pavel, iar iluminarea va veni cînd va veni.
Există, însă, și altă cale de a ajunge în transcendent: poezia. Pentru omul modern, care s-a îndepărtat din diferite motive de Biserică, poezia este o salvare, ea poate fi chiar și o cale prin care să-L redescopere pe Dumnezeu. Poezia nu poate înlocui rugăciunea, dar poate fi complementară ei. Poezia poate aduce mintea în inimă, dacă este simțită și nu „comentată”. L-am ascultat recent pe N. Manolescu spunînd la TV Cultural că poezia lui Eminescu este naivă și dînd ca exemplu „Făt Frumos din tei”. Ilustrul critic nu va ajunge, probabil, niciodată la iluminare, deoarece nu coboară în inimă, are vanitatea de a „comenta”, nu înțelege spusele atît de adevărate ale lui Arghezi: „Ieși din dogmă și, tiptil,/ Fă-te la citit copil./ Asta, Domnule Confrate,/ Dă alean și sănătate./ Eu, cum vezi, încet, încet,/ M-am făcut analfabet.” Pentru a-l înțelege pe Eminescu, pentru a înțelege poezia în general, trebuie „să ne facem analfabeți”, adică să ajungem la non-minte, cum spun orientalii, sau să coborîm mintea în inimă, așa cum spun atît de frumos Sfinții noștri Părinți. Poezia lui Eminescu este veșnică, ea trebuie citită fără bibliografie critică, aș zice cît mai genuin. Poezia trebuie să fie citită „cu credință”, așa cum tot Arghezi spune. Ca o rugăciune. Dacă este citită zilnic, măcar zece minute de poezie pe zi, ne va ajuta să-l descoperim pe Dumnezeu din noi. Atunci vom putea rămîne doar cu rugăciunea!
Spun aceste gînduri azi, de ziua lui Eminescu, zi care este, de fapt, și Ziua Poeziei Române, deoarece cred că în zgomotul produs de luptele politice, de mizeia economică, de stresul unei vieți la periferia lumii civilizate, o evocare a lumii mirifice a poeziei este de natură să ne aducă pacea și liniștea care de care ar trebui să ne bucurăm în această lume pe care Dumnezeu a făcut-o frumoasă!că pacea și liniștea care de care ar trebui să ne bucurăm în această lume

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!