Fără prejudecăți

Relativ? Nu! Absolut!…

Mihai BUZNEA

Cel ce e sortit să trăiască și să moară sărac își va putea schimba destinul doar printr-un miracol. Dar „minuni în astă lume nu văd a se mai face”, spunea Eminescu, iar previziunea lui profetică e, acum, mai actuală ca oricînd. Minciuna, demagogia și promisiunile deșarte au fost/sînt uneltele cu care stăpînitorii din toate timpurile și-au ținut supușii în frîu oferindu-le doar iluzii deșarte. Dacă doctrina comunistă propovăduia egalitarismuil și egalitatea șanselor și promova bogăția pentru toți, în condițiile schimbării conțintului proprietății, capitalismul democratic menține diferențierile și le adîncește prin politicile de pauperizare absolută, aplicate pe fondul constrîngerilor și privațiunilor de tot felul. Polarizarea bogăției extreme, ca și a sărăciei maxime, reprezintă o realitate specifică și inconfundabilă a României prezente, în care mai puțin de o zecime dintre cetățenii săi acumulează 80 la sută din averile făcute după decembrie ’89, în vreme ce mai mult de 60 la sută dintre cetățenii acestei țări se află la limitele subzistenței. Selecția naturală și-a schimbat radical termenii cu care acționează, operînd exclusiv în interesul grupurilor oligarhice și ținîndu-i la distanță pe cei aflați în afara lor. Scandalul „Mătușa Tamara” e o ilustrare, din multele exemple, a acestor disocieri sociale, demonstrînd clientelismul politic capabil să opereze în orice condiții și sub aparențe de legalitate și moralitate. Dincolo de cortină se află, însă, abuzul și bunul plac ridicate la rangul de virtute de către șmecheria golănească cu lustru de politician.
Distanțîndu-se tot mai pronunțat de promisiunile „candidaților la fericire” ce se rînduiesc, din patru în patru ani, la borcanul cu miere al Puterii, românul a ajuns la înțelepciunea tragică a unui vechi adevăr: singura salvare a învinșilor este de a nu mai spera în salvare (de la latinescul „una salus victis, nullam sperare salutem”). Iar învinșii dintre noi sînt mulți, aproape o țară, aflați la cheremul celor pe care i-am investit cu responsabilitățile de a ne ocroti interesele. Sau, poate că, totuși, le cerem prea mult: să se sacrifice pentru noi! Să fie slujitorii noștri!… Așa ceva se întîlnește doar în pildele Bisericii și în legendele cu oameni buni și oameni răi. Pragmatismul este legea prezentului. în traducere liberă, el nu poate însemna decît profit imediat și consistent. Fervoarea cu care s-au făcut marile privatizări, cu care se fac și acum ultimele mari privatizări, nu se datorează exclusiv ideii de „bine comun”, ci ține fără excepție de interesele guvernanților. Comisioanele și șpăgile sînt dumnezeul lor. Dicolo de acestea nu se află decît întristarea și suspinul. Domenii strategice, de securitate națională, au trecut în posesia și sub controlul companiilor transnaționale, precum cimentul, telecomunicațiile, energia electrică, siderurgia, sistemul bancar, extracția și prelucrarea țițeiului; se pregătesc gazele naturale, metalurgia neferoasă, tranportul de marfă pe calea ferată, CEC-ul. Alte ramuri, precum construcțiile de mașini, au fost aduse în stare de faliment ori au fost concesionate – cazul mobilei și valorificării lemnului – unor afaceriști străini care le exploatează la maximum. Ne vom afla, în curînd, în situația de a nu mai avea nimic sub control, de a nu mai avea nimic al nostru, devenind astfel o țară de salariați ai investitorilor străini, cu toate consecințele ce decurg din aceasta – avertiza, recent, un reputat analist politic. Cu alte cuvinte: ne amanetăm destinele unor cămătari care vor ști să tragă din plin foloasele, nouă lăsîndu-ne ponoasele și devenind sclavi moderni la noi acasă!…
Este rolul/soarta pe care ni le-au prezervat marile capitaluri ale lumii ce-și împlinesc interesele prin politici și practici discreționare; în numele democrației autentice și sub motivațial mersului contemporan al evenimentelor. Spolierea de anvergură se află la ordinea zilei, iar spațiul românesc e terenul propice. Dacă la începutul secolului trecut se spunea că „o stafie (comunismul) colindă Europa”, acum este la fel de evident că o altă stafie amenință România: practicile neocoloniale. Un nou paradis pentru marile capitaluri ale lumii…pușii în frîu oferindu-le doar iluzii deșarte. Dacă doctrina comunistă propovăduia egalitarismuil ș

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!