Schimbarea la față

Oameni buni, aveți milă de voi înșivă!

De cînd cu inundațiile din ultima vreme (inundații au fost, inundații vor fi încă!), asemenea și de cînd cu alte și alte pocinoage și cataclisme (care naturale, care inspirate ori provocate de mîna omului – omul, și el, minune a… naturii) de cînd pare că s-a făcut greu de trăit pe pămînt (poluare, explozii de centrale nucleare, încălzirea planetei ș.a.m.d.), omenirea (o parte a ei, nu toți neisprăviții!) se gîndește că de niște multe veacuri încoace și-a cam bătut joc de NATURĂ, de, cum se zicea pînă mai ieri, „realitatea obiectivă existentă în afara conștiinței și independent de ea, în veșnică mișcare și dezvoltare”!
NATURA ar fi tot ce ne înconjoară, tot ce se vede cu ochii (a se avea în vedere și ochii minții!), universul, cosmosul, haosul… Să nu mergem însă prea departe în spațiu, și să ne mărginim la palma noastră de pămînt, că, la urma-urmei, asta contează într-o viață trecătoare, prea trecătoare, de „homo sapiens”! Ce te faci însă cînd respectivul „homo” nu e „sapiens” (înțelept) ci un descreierat, un bezmetic, o pocitanie distrugătoare a tot ce este sublim în natură, un animal fără nimic sfînt, murdărind tot ceea ce întîlnește în cale, un nevrednic înjosind, terfelind noblețea originară, de presupusă extracție divină, a condiției noastre umane?!
Umanitatea în nu prea lunga sa istorie (că o fi sau nu creațiunea unui Dumnezeu – asta e altă temă!) a construit și pe pozitiv și pe negativ. Monumentele, produsele de geniu ale marilor spirite, civilizația și cultura în sinea lor stau de mărturie pentru latura bună a spiței umane. Așijderea, însă, spre regretul și rușinea aceleiași „umane roade”, mărturii ale răului din plămada bestiei vorbitoare sînt cîtă frunză și iarbă: războaie devastatoare, construcții și fapte împotriva naturii, crime, cruciade (o, Doamne!), acte abominabile de vandalism, inchiziții (și astea tot în numele… crucii!), camere de gazare, blestemul terorismelor de tot felul, demonul politicii (Eugen Ionescu spunea că „politica a împins umanitatea în pragul nebuniei”), dictaturile de toate culorile și ororile ș.a.m.d. în tot acest timp, natura – mama-NATURĂ – suferă și, în tainica ei înțelepciune, deplînge eroarea în care stăruie fiul ei cel mai de preț, deh, prințul naturii: omul (neomul)!… Unii (nenumărați!) nesăbuiți semeni ai noștri, au comis agresiuni de neimaginat, cu consecințe ireparabile asupra mediului natural în care ne ducem viața în așteptarea sfîrșitului și, poate, al unui alt început, mai bun, mai curat, cine să știe!… Uităm de prea multe ori, noi, pasămite „stăpânii naturii”, că nu poți comanda naturii decît supunîndu-i-te. Evident omul, oamenii, noi înșine sîntem natură, atomi ai naturii, sîntem forțe din marea, uriașa energie a universului, ceea ce nu vrea să însemne că putem, cum glăsuie românul, să ne facem de cap și de ciolane în templul naturii! Da, spectacolul naturii este întotdeauna frumos (Aristotel), să nu-l urîțim, oameni buni, aveți milă de voi înșivă! Și dacă tot sînteți trestii gînditoare, să nu uitați superba revelație a lui Francis Bacon (de pe la 1600…): „Atotputernicul Dumnezeu și-a început lucrarea prin a planta o grădină”! Acum, cît nu e prea tîrziu, lăsați grădina naturii să înflorească în pace și armonie! (Calistrat COSTIN)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!