Cap limpede

Prizonier în colivie

Mihai BUZNEA

… Grilajul de fier al porții „coliviei” cade cu un zgomot sec, ascuțit, alunecînd grăbit pe ghidajul decupat în metal. Gata, sîntem prizonierii ascensorului ce ne va purta, printr-un întuneric dens, ca de iad, spre pîntecele pămîntului. Licuricii lămpilor noastre grele, cu carbid, strălucesc în noaptea veșnică precum stelele rare pe un cer negru, acoperit de nori.
E prima mea aventură în subteran. Spaime, dar și speranțe de senzațional. Am doar 18 ani, astfel că orice experiență la care mă supun conține ceva inefabil. Sînt deja reporter și vreau să-i cunosc pe mineri acasă la truda lor, să-i văd cum taie cărbunele și cum îl trimit, cu hîrzobul, la lumina zilei. M-am echipat ca un ortac autentic: cisme de cauciuc, salopetă, cască de protecție și lămpaș. Dar ce zic eu lămpaș! E ditamai lampa! Mă însoțește maistrul Ioan Negri, doar cu vreo zece ani mai vîrstnic decît mine, adică tot foarte tînăr. La lămpărie, pregătindu-ne pentru coborîrea în subteran, îl rugasem să-mi facă rost de o lampă de cască. Nu găsise, sau nu voise să o găsească, așa că mi-a pus în mîini lămpoiul de cinci kile și șase sute de grame. Cară-l, băiete, prin mină!, mi-am zis simțind cum îmi cam coboară entuziasmul. Dar aventura începuse și n-aveam cum să mai dau îndărăt. Las’ că luminează mai bine!, a ținut să mă consoleze însoțitorul meu, zîmbind larg, cu subînțeles. Și iată-ne porniți. Acum, alunecăm în huruit de metal frecat, în cușca aninată de cablurile mișcătoare de oțel. 180 de metri. Durează ceva călătoria noastră, cîteva minute. în sfîrșit, ajungem jos, la buza vetrei puțului, de unde începe să se întindă galeria principală. Sîntem în mina Vermești, cea mai adîncă din bazinul carbonifer al văii Trotușului, la Comănești. Ne întîmpină o harababură de vagoneți goi sau plini cu cărbune ce așteaptă să fie scoși la suprafață cu același hîrzob cu care ajunsesem noi în măruntaiele pămîntului, de șine ce se pierd în hăul adînc, de cai ce trag din greu în hamuri garniturile înguste, de stive de popici și de bandaje ce așteaptă să armeze abatajele. înaintăm pe galeria centrală, spre abatajul celui mai renumit ortac al momentului: Gheorghe Mocanu. Pînă la el facem o partidă pe cinste de valsat în echilibru instabil prin apa care în anumite zone aproape că se apropie de genunchi. De pe pereții lucioși, plini de broboane precum transpirația de pe un chip muncit, curge o apă sclipitoare în pîrîiașe negre-cenușii. Aerul are miros de stătut și de metan, e jilav, lipicios și înnăbușitor. âmi port lampa cu stoicism și am senzația că-mi smulge brațul din umăr. Frumoasă meserie ți-ai ales, tinere, mă mustru în gînd și, totodată, mă felicit în timp ce pașii continuă să mă poarte prin paradisul interzis muritorilor de rînd. însoțitorul meu parcă e pus pe șotii, el are antrenament, mă poartă pe unde nici nu gîndesc, urcăm și coborîm pe planuri înclinate de parcă ne-am da cu sania, atacăm orizonturile unul după altul, de nu se mai termină. Ne găsim, în sfîrșit, eroul: o mînă de om de să-l frîngi între două dește; brigadierul Gheorghe Mocanu. Discutăm despre cărbune, despre ce altceva?! Se vădește doctor în materie. A petrecut vreo 25 de ani în subteran, dar nici nu se gîndește să se dea bătut. Notez cu litere „laba gîștei”, la fascicolul gălbui al lămpii, tot ce-mi spune. Intru cu el pe abataj – o fantă de spațiu între coperiș și vatră. Avansez pe burtă în stil „tîrîș marș” în timp ce iau în piept planul înclinat. Aproape că nu-mi pot răsuci capul în spațiul strîmt, de vreo 30 – 35 de centimetri, asta-i grosimea stratului de cărbune! Minerii lucrează pe-o rînă, cînd pe stînga – cînd pe dreapta, taie cărbunele cu piconul și-l trimet la vale pe scocul oscilant încărcat cu lopata cu mîner scurt. La lumina licuricilor ce ard în lămpașe. La un moment dat, încerc senzația stranie că parte din coperiș începe să se lase, că nu mai am spațiu de mișcare. Prin minte îmi umblă gînduri funeste: băiete, pîn-aci ți-a fost, ăsta ți-i mormîntul; fără popă, flori și giulgiu; doar cu „regrete eterne” la suprafață. Dar e numai o senzație. Mă las să ‘lunec la baza abatajului, cu ortacul după mine. Dacă aș putea să-mi văd fața, cred că aș vedea ceva de culoarea șofranului. Cărbunarii tocmai și-au luat o scurtă pauză de masă. Le răspund invitației și-nghit cîțiva dumicați de pîine cu slănină, le urez „noroc bun!” și împreună cu maistrul Negri îmi reiau periplul subteran spre orizonturile miniere. Excursia-documentare încă nu se încheiase.
în sfîrșit, după vreo șase ore ne reîntîlnim cu colivia, care ne scoate la suprafață. Am trăit o experiență extraordinară! Am fost vrăjit de tainele misterioase ale abatajelor miniere și m-am reîntîlnit, apoi, cu ele poate de sute de ori.
De la acea primă documentare am scris un reportaj pe care l-am intitulat: „Pentru mineri – soarele răsare de două ori în fiecare zi”. Să-mi spună careva că nu am dreptate! Asta se întîmpla în august 1957. Din nefericire, minele comăneștene au intrat în amintire; și pentru reporter, dar mai ales pentru numeroșii lor ortaci. Cu toate că în pîntecele pămîntului stau „sub capac” încă multe rezerve de cărbune.s’ că luminează mai bine!, a ținut să mă consoleze însoțitorul m

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!