Reabilitarea cărții

Relevarea de sine

Cartea – se știe -, este un sfetnic, un confident, un însoțitor permanent și o sursă de cunoaștere a marilor adevăruri și ale existenței noastre prin astă-lume. în consemnările mele precedente am apelat la o serie de pilde, momente, situații și împrejurări prin intermediul cărora am călătorit în timp și spațiu îmbogățindu-ne sufletește. Ce ne spun mai departe aceleași cărți, din rîndurile cărora nu lipsesc nici textele moralizatoare, în special pentru cine vrea să învețe de la oricine? Iată un exemplu mai de lîngă noi: în urmă cu vreo douăzeci de ani președintele Franței a vizitat unele localități din nordul Italiei, alocuțiunile sale evidențiind și campania triumfală a lui Napoleon, cu victoriile răsunătoare de la Arcole, Rivoli, Lonato, Marengo etc. în replică, primarul unei localități a scos cu grijă un document semnat de Napoleon prin care armata franceză primise pentru trebuințele hrănirii trupei veselă, tacîmuri, recipiente metalice ș.a., cu specificarea cantităților. în final, primarul a spus că nu se grăbea, dar e bine să se știe că francezii au datorii la ei! Tot astfel, românii au figurat în evidențele suedezilor cu niște datorii create în urma actului naționalizării din 11 iunie 1948 și, după repetate negocieri, s-a găsit soluția rezolvării litigiului prin plata de către datornic. Deci, după multe decenii datoriile figurau încă pe răboj! Și atunci, pe bună dreptate se pune întrebarea: de ce nu vrem să învățăm capitalismul de la cei care știu ce și cum, și : e anulată datoria Irakului; e reconsiderată moștenirea Godju; locul viitorului pod peste Dunăre e hotărît de țara vecină de la sud, care mai construiește un hotel de 5 stele la Mamaia, în timp ce noi nu ne propunem așa ceva pe teritoriul lor; unde e moralitatea unui partid ce se vrea și se pretinde justițiar dacă s-a aliat în Parlament cu un partid ce a pus umărul cu sîrg la montarea în Arad a unui ansamblu sculptural cu generali fără legătură benefică cu România, părerea istoricului g-ral dr. Mircea Dogaru fiind că locul i-ar fi undeva, pe granița dintre Austria și Ungaria (fenomenul are o oarecare asemănare cu perioada horthystă din nord-vestul României caracterizată prin omoruri, schingiuiri, bătăi, arestări, profanări, devastări colective și individuale, iar mareșalul a întrebat: de cînd o națiune de 7 milioane jignește o națiune de 17 milioane?
Dar, despre acestea și despre încă multe altele trebuie să citim.
Opera, actul și omul de cultură sau de știință urmăresc satisfacerea nevoilor spirituale, revelarea de sine, descoperirea necunoscutului, explicarea misterului și plăcerea frumosului, această triadă fiind bine conturată într-una din componentele literaturii – memorialistica, una din căile de evocare cît mai veridică a realității unui timp. Din depărtări rămase mult în urmă vin spre noi mari spirite ale trecutului nostru, convingeri îmbrăcate în platoșa luptei naționale, recolta amintirilor fiind din cea mai diversă: la întemeierile noastre feudale „descălecatele” din 1310 și 1359, se mai poate adăuga unul: trecerea munților din Ardeal la București și înlocuirea limbii de predare greacă cu cea română la începutul veacului al XIX-lea de către iluministul Gheorghe Lazăr. Temeinicia acestei gîndiri și fapte a fost confirmată prin munca lui Gheorghe Asachi, Eufrosin Poteca, Ion H. Rădulescu, Petrache Poenaru și a altora cu scopul declarat – lupta pentru deșteptarea conștiinței naționale. Astăzi, deși fondul nostru principal de cuvinte conține: țintă, plin, deschis, aspect etc., ne prostim zicînd englezește: target, full, open, look etc.
Din familia laureaților Nobel face parte și savantul american de origine română George Emil Palade. Interesat de biologia celulară, în condițiile marilor laboratoare de la Institutul Rockefeller, dotate cu aparatură electronică de vîrf, a obținut – în anul 1974 – Premiul pentru fiziologie și medicină izolînd subcomponente ale celulei. Pe un drum lung și greu de la posibilitate la realizare efectivă, singurul român a obținut cea mai înaltă distincție la care poate visa un om de știință. Desigur că au fost și voci care au opinat că lucrările aparțin unei echipe, la care președintele de onoare al Universității de Medicină „Carol Davilla” din București a precizat cu demnitate: „Da. Unei echipe. însă bine conduse!”
în celula vie, intimă și adevărată fabrică de energie au loc procese biochimice complexe, fine și misterioase. Cunoașterea cît mai profundă, la care participă și alte componente precum harul și pasiunea, poate ne va da răspunsuri la ceea ce și astăzi continuă să ne uimească: cum îl inspira pe Nicolae Grigorescu, tînăr abia ieșit din adolescență, lectura din „Viețile sfinților” înainte de a se urca pe schele pentru a picta în mănăstirile Agapia, Zamfira; cum de putea Ștefan Luchian să picteze cu pensula legată de degete cînd mîna-i era inertă; cum Ciprian Porumbescu, la Nervi – în Italia – pentru a se însănătoși, primind din țară vioara mult-dorită a alergat la țărmul mării și, din dor de țară a eliberat din minte, din inimă și de pe strune, în văzduh, nemuritoarea „Baladă” pe care o știm de la virtuozii Ion Voicu, Gaby Grubea și alții; cum Mihail Jora, rănit, în spital de campanie, a scăpat cu viață pentru că, în principal, timp de vreo patru ore i-a cîntat alături cu vioara George Enescu; cum Ioan D. Chirescu a compus în tranșee poezia convertită-n cîntec: „Mama” (E așa senină zarea/ Și atîta pace-n aer // Parc-o văd acas’ pe mama /Chip de sfîntă-ntr-un pervaz”…); de unde a luat putere Perpessicius pentru a învăța să scrie cu mîna stîngă, fiindcă tot ce a lăsat scris limbii române este cu aceasta, căci în octombrie 1916 a fost rănit și într-un spital de campanie din Botoșani un medic francez i-a salvat-o pe cea dreaptă de la amputare prin rezecția cotului.
Minuni și pilde. îndemnuri pentru noi, cei ce le-am urmat, dar și pentru cei ce vor veni. Dar încă nu s-a spus totul! (Corneliu CRISTEA)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!