Varietăți critice

Greșesc?

Constantin CĂLIN

Luați-i pe rînd, priviți-i atent și întrebați-vă care dintre ei ar fi capabil să inventeze sau, barem, să spună cu haz o anecdotă? Popescu – Tăriceanu? Poate în intimitate, la o șuetă, dar nu în public. Emil Boc? Exclus! Verva lui e de mic propagandist. Marko Bela? Știe să zîmbească, însă mă îndoiesc că ar putea să-i facă și pe alții. Dan Voiculescu? Greoi, lent. Geoană? Sec, tern, insipid. Corneliu Vadim Tudor? Singurul, cînd nu e agitat. Mi se pare inutil să privesc mai jos.
Judecînd după vîrfuri, concluzia e că avem o „clasă politică” crispată. Dacă s-ar cerceta stenogramele dezbaterilor parlamentare s-ar putea „pescui”, cred, numeroase vulgarități, cîteva duzini de glumițe, dar prea puține vorbe de spirit. încerc să alcătuiesc o listă de poante și nu reușesc să trec de prima jumătate de pagină. Apropouri inteligente -, cam tot pe atîtea. Sarcasme, definiții „la plesneală”, replici și precizări mordante, toate împreună, abia de pot să umblu o coală. Rezultat mediocru. Mai e, apoi, și întrebarea: cîte dintre ele au devenit populare?
Lipsa de umor poate fi pusă pe seama timpului. în toți anii de după „revoluție” s-a rîs puțin, adesea grotesc, ca într-o farsă cu proști. S-a jucat comedie, dar fără simțul comicului. Acesta presupune relaxare interioară și umoare jovială, stări greu de obținut într-un climat de hărțuieli perpetue.
Lipsa de umor se observă mai ales la persoanele ridicate de val ca să ne conducă. Să mai privim o dată sus, bunăoară la cei trei președinți: Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu. Primul surîdea mult, un surîs de îmblînzitor, calculat, fotografic. în ciuda amplitudinii, zîmbetul său nu emana însă o voioșie autentică. Ținea loc, probabil, de o frază introductivă mai acătării, de pauză pentru descărcări nervoase, de răspuns ferm la o chestiune presantă; escamota, eluda, neutraliza.
în contrast, protejatul călugărului Vasile, personaj anxios, rigid, era mai curînd o mască a gravității decît o efigie solemnă. Căuta uneori și să rigoleze, însă, vai, nu reușea. Scurt, n-avea har pentru așa ceva.
Mai apt pentru glumă, „Piratul” e, pînă acum, autorul a două panseuri indemontabile prin adevărul lor: „Iarna nu-i ca vara” și „Apa-i treabă grea”. E posibil să ajungă la mai multe. „Să trăim bine!”, vom vedea. Cu toate hăhăielile, nici figura sa nu-mi evocă un tip cu umor, cu atît mai puțin un „om de spirit”. Glumele sale sînt glume de port, aspre, cu „licurici”, nu de „Capșa”.
Trebuie ca un șef de stat să fie și un „om de spirit”? Pentru o mie de motive, da! Deși nu e principalul criteriu de apreciere, numărul anecdotelor pe care le lasă în urma sa îi reflectă importanța și popularitatea.
Lipsa de umor nu e nicicînd și nici unde un semn bun. Cine n-o regretă, declarînd că preferă seriozitatea, se înșeală. Seriozitatea poate fi mimată, umorul – nu. Seriozitatea în exces duce la „poză”, e stupidă; o frînă intelectuală. Decît așa ceva, mai bine o glumă, fiindcă aceasta mișcă lucrurile din loc.
Sterilitatea actuală în materie de umor are un șir lung de cauze. Prima (și singura pe care o voi comenta aci) e calitatea „actorilor”, îndeosebi a celor din domeniul politic. Majoritatea sînt inși cu instinctul parvenirii, rapaci, obsedați de „succese”, impacientați, superficiali, obraznici. „Suflete costelive”, cum le-ar fi zis un ziarist de altădată, n-au sentimentul gratuității. Or, „duhul” nu intră în cuiburi seci și reci. Sînt aroganți ca niște beldii într-o cînepă scurtă. Pot doar ricana, nu pot rîde, – un rîs sănătos, curat.
Categoric, aș dovedi, la rîndul meu, lipsa de umor, dacă n-aș privi și în ograda presei, în care nu puțini dintre purtătorii de microfon și pix par a fi alcătuiți din aceeași făină cu politicienii. De altminteri, între ei se face permanent un „joc al schimburilor” și, vrînd-nevrînd, se modelează reciproc. Cum? Ziariștii colectează cu predilecție mizeriile politicienilor, iar aceștia au ca mîncare de bază intelectuală articolele lor. Excluzînd ambalajul și condimentele, servesc, fără grețuri, ce-au livrat. Prin repetiție, și unii și alții și-au pierdut sensibilitatea. Politicianul nu mai roșește orice i s-ar spune, iar ziaristul nu se mai emoționează de nici o relatare.
Desigur, cu totul altfel ar sta lucrurile dacă n-ar lipsi umorul, dacă am cultiva, din cînd în cînd, cu măsură, anecdota. Să nu mai fie, oare, instructiv faptul că aceasta a fost folosită de Eminescu, Caragiale, Delavrancea, Octavian Goga, E. Lovinescu, G. Călinescu? Publicistica lor arată că ea e necesară mai ales în polemici: de pe o parte induce calm, pe de altă parte copleșește. Efectul e întotdeauna memorabil. Bineînțeles, se poate porni de la orice: de la un basm, de la o scenă de teatru, de la o „povestea vorbii” etc. E drept însă, pentru asta ar trebui ca atît politicianul cît și ziaristul să mai citească, să mai reflecteze la analogii.ebarea: cîte dintre ele au devenit populare?
L

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!