Lecția de limba română

Creații… originale?!

* „Nomina stultorum, ubique locorum” (numele proștilor peste tot locul) * Resursele expresive ale limbii române

Este bine cunoscută expresia populară păstrată din Evul Medi, al cărei autor nu se cunoaște, dar e sigur că el a fost un strămoș al nostru, latin. Și se știe că și atunci, ca și azi, se folosește ca ironie la adresa celor care își scriu numele pe ziduri, pe pereții din WC-uri, pe garduri, pe copaci, subscris uneia din creațiile lor „geniale”, sentimentale ori… electorale (!).
Dar nu despre asemenea „nume” (nomina), vreau să discutăm. Ci despre cele mai frecvente structuri lexico-semantice – substantivul și adjectivul – cu cele mai multe valori expresive frecvent întrebuințate în descrieri și portrete, cum ar fi fragmentul din „Călin (file din poveste)”: „Atunci intră în colibă și pe capătu-unei laiți, / Lumina cu mucul negru într-un hârb un roș opaiț; / Se coceau pe vatra sură două turte în cenușă, / Un papuc e sub o grindă, iară altul după ușă”. Text în care nu mai puțin decît 12 cuvinte sînt substantive, cu încărcătura metaforică, prin însoțirea unora dintre ele cu adjective (mucul negru, roș opaiț, vatra sură) subliniindu-le expresivitatea.
Tot astfel capătă expresivitate și substantivele însoțite de adjective și în poezia lui Bacovia („Negru”): „Carbonizate flori, noian de negru… / Sicrie negre, arse, de metal, / Vestminte funerare de mangal, / Negru profund, noian de negru…”, unde nu apare nici un verb, decît la modul participiu, ca adjective, devenind epitete metaforice, împreună cu substantivele: „carbonizate flori”, „sicrie negre”, „vestminte funerare”; alături de „negru profund” și „noian negru” sugerînd starea de tristețe profundă a poetului; după cum, în „Note de primăvară”, cu alte cîteva substantive și adjective sugerează speranță și optimism: „Verde crud, verde crud… / Mugur alb, și roz și pur, / Vis de-albastru și azur…”, unde predomină substantivele și adjectivele: verde, alb, roz, albastru și azur, cu evidente valori expresive.
Alteori, adjectivele și substantivele pe care le însoțesc devin plastice și evocatoare, ca în proverbele: „Frumosul la frumos trage”, „Scumpul mai mult păgubește”, „Leneșul mai mult aleargă”. Iar substantivele compuse, extrase din vorbirea populară, devin metafore, epitete sau hiperbole: coada-șoricelului, coate-goale, mațe-fripte, zgîrie-brînză, pierde-vară, în diferite contexte. După cum locuțiunile substantivale capătă valori expresive mai mult decît substantivele simple corespondente: părere de rău (regret), nod în papură (cusur), aduceri-aminte (amintiri). Iar ideea de plural poate deveni expresivă prin repetiții, ca în proverbele: „Corb la corb nu-și scoate ochii”, „Deal cu deal se întâlnește, dar om cu om?”.
în ceea ce privește adjectivul propriu-zis el este întrebuințat mai ales ca epitet cu valoare sintactică de atribut sau nume predicativ pentru a reliefa caracteristica unui obiect sau ființe: „Și se târa poporul mult de umbre, / Neputincioasă ceată de-ngropare” (O. Goga). Iar construcțiile afective ale adjectivului, la gradul superlativ absolut, devin figurație stilistică („Era un vis misterios și blând din cale-afară” – Eminescu); și chiar dacă nu au un grad de comparație („Astă e cel mai întreg la minte dintre toți”).
Atunci cînd adjectivele antonime servesc ca mijloace de expresivitate caracteriologică valoarea lor expresivă crește în textele literare, ca în povestirea lui Creangă „Capra cu trei iezi”: „Iedul cel mare și cu cel mijlociu dau prin băț de obraznici ce erau; iar cel mai mic era harnic și cuminte…”. Ca și în altă poveste a lui Ion Creangă: „Fata babei era slută, leneșă, țâfnoasă și rea de inimă; dar pentru că era „fata mamei” se alinta cum s-alintă cioara-n laț, lăsând tot greul pe fata moșneagului”. Cît despre substantivele (nume) proprii și atributele (epitetele) lor este mai bine să le trecem în categoria „nomina odiosa”, adică nume care nu trebuie pomenite, pentru că ele evocă lucruri neplăcute, provoacă repulsie, precum le întîlnim în lumea politică de azi, ca și pe vremea războiului troian, pentru că „sunt nume care sună aproape înfricoșător” (Ovidiu): Nomina sunt ipso paene timenda sono. (prof. Marin COSMESCU)u numele pe ziduri, pe pereții din WC-uri, pe garduri, pe copaci, subscris uneia din creațiile lor „geniale”,

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!