Cap limpede

Execuție în masă

Mihai BUZNEA

Mai întîi a fost un zvon, care s-a transformat repede în certitudine: ziarul se restructurează, din cotidian devine săptămînal; vor pleca mulți oameni, cel puțin jumătate, fiind afectați în primul rînd cei din aparatul tehnic-administrativ. Este a doua „decapitare” prin care trec, în decurs de mai puțin de zece ani. De astădată măsura este dictată de rațiuni economice: criza de hîrtie pe plan mondial și contractele forte pe care România le poate prinde cu preponderență în Europa, substituind Finlanda – unul dintre cei mai mari producători mondiali. Combinatul „Letea” devine centrul de interes, producția îi este numărată foaie cu foaie, gram cu gram, spre a lua calea exportului, foamea de valută forte e mare și o asemenea nesperată oportunitate nu trebuie să le scape guvernanților.
Toate acestea aveam să le aflăm pe parcurs, lucrurile se făceau la mare secret pentru a nu panica redacțiile și a se compromite acțiunile de marketing internațional. Pînă una – alta, ne strîngem rîndurile pentru ca „execuția” să fie una de masă, conform principiului: „întregul colectiv, alături și împreună, și la bine – și la rău”. Patru dintre redactori ne aflăm la cursuri de perfecționare în Capitală: subsemnatul, împreună cu Ștefan Olteanu, Constantin Lupu și Ionică Roșu. Avionul care ne aduce acasă trece prin mai multe turbulențe, prinde și vreo două – trei goluri de aer, zdruncinîndu-ne destul de serios. în scurtele perioade de acalmie zîmbim strîmb și facem glume morbide: patru poziții de pe listele de disponibilizări sînt rezolvate; sacrificați spre binele colectivului. După regretele eterne și lacrimile de neuitare veșnică va reapărea soarele și ne vor binecuvînta pentru sacrificiul nostru spre binele altora. între timp, colegii aflați în redacție pregătesc ultima ediție din seria cotidiană, care apare sîmbătă, 4 mai 1974, cu numărul 6965 (8796).
Execuția are loc două zile mai tîrziu, adică luni, 6 mai, cu convorbirile individuale între „judecători” și „condamnați”. E o atmosferă sumbră, fiecare se vede trimis la plimbare după ani buni consacrați gazetăriei și petrecuți în redacție. Nici chiar cei care cred că rămîn nu sînt mai optimiști, în perspectiva editării unui hebdomadar. în sfîrșit, se stabilește echipa și trecem la treabă, nu înainte ca reprezentanții editorului să ne atenționeze că sarcinile noastre „specifice” vor crește, în contextul tezelor din iulie 1972 ale „tovarășului”. Cinismul din spusele lor ne lasă fără replici, dar nu ripostăm, ci „facem ca noi”. Rămînem 20 din 36, dintre care patru sînt șefi. Trecem la formatul tabloid, cu opt pagini și rubricizare strictă, care să permită fiecăruia să-și găsească „obiectul muncii”. Primul număr în noua formulă apare cîteva zile mai tîrziu, sîmbătă, 11 mai, și avem senzația că am produs o impietate, dar vorba ceea: asta-i kakaia situația! Reclama, dar mai ales mica publicitate, ne sufocă, astfel că redactorul șef recurge la o stratagemă ce i-ar fi putut atrage efectul loviturii de kamikadze: sub pretextul economisirii de hîrtie și al asigurărilor ferme că ne încadrăm în cota de hîrtie alocată, obținem un supliment publicitar care ne asigură sursele de finanțare plus beneficii anuale consistente, alături de un tiraj mediu incredibil: peste 65.000 de exemplare! Ne obișnuim destul de repede cu noul statut, ba chiar ne face plăcere. Cine știe să se organizeze, să-și programeze activitățile, își poate oferi cam trei zile libere pe săptămînă! Iar salariile nu s-au micșorat, ba chiar au mai crescut între timp, așa că avem parte de „la dolce farniente”. Opt ani o ducem astfel, pînă cînd cineva „de sus” își dă seama că treaba nu prea e în regulă și propune o nouă amputare a schemei de personal: pleacă șase, rămîn 14. Redactorul și pagina, plus servicii săptămînale de „cap limpede” ori corectură; plus „activitățile obștești” – rapoarte, cuvinte, telegrame, documentare – ziariștii fiind transformați într-un fel de consilieri – moașe comunale – scribi pentru galonații locali și județeni ai p.c.r. Dar acesta-i spiritul epocii și n-ai ce face!; nu-ți convine, ești adus la realitate prin clasica amenințare că te așteaptă „munca de jos”. Cîțiva dintre noi chiar trăiseră experiența, fiind trimiși la „reeducare” în producție, unde au fost puși să lucreze ca muncitori necalificați. Hamali. Ne eschivăm după cum putem. Una dintre metode – deplasările prelungite pe teren – și reușim să coabităm fără a risca seisme de grad ridicat. Conform principiului patentat: descurcă-te, române!ram cu gram, spre a lua calea exp

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!