Alma Mater

Politica educației coerente

• universitățile private – între interesul public și principiile comerciale n învățămîntul particular continuă să fie o victimă a decalajului dintre aparență și realitate n șansa școlilor private de a contribui la performanța maximă în educație este minoră în condițiile în care conducerea statului și a ministerului de resort doar „acceptă” existența sectorului privat în educație și nu consideră că merită să fie sprijinit financiar

Recent, la Timișoara a avut loc la o conferință a rectorilor universităților din România. Deoarece în toate programele electorale se stipulează că educația și sănătatea reprezintă domenii vitale pentru societate, premierul și ministrul de resort au fost de față și chiar au emis păreri. Diferite, desigur, ca într-o adevărată societate deschisă la dialog. Diferența de păreri s-a văzut nu doar între liberalul Tăriceanu și democratul Hărdău, ci și între opiniile domniilor lor și unele realități din universitățile noastre avide de reformă și înnoire.
Cred că ar fi util pentru d-l premier să afle cîte ceva despre universitățile private, pe care, de altfel, le-a lăudat. După care a adăugat că regretă insuficiența fondurilor și pentru aceste unități academice. Oricum, lucrul era știut. În afara unor universități private aflate sub pulpana vechii administrații nici o altă universitate privată nu a primit, vreodată, finanțare de la stat. Desigur, legea prevede posibilitatea primirii de fonduri și de către universitățile private, dar legea nu a fost una pentru toți, ci doar pentru unii. Cred că d-l premier Tăriceanu a încercat să arate și de ce nu se alocă fonduri pentru “privați”, subliniind că “universitățile private funcționează pe principii comerciale”.
Foarte multă lume, din care am făcut și eu parte pînă nu demult, consideră că o universitate particulară este un altceva decît ceea ce realmente ea este. Adică un soi de SRL aflat în proprietatea particulară a unor patroni sau a unor burghezi rotofei, care și-au investit averea într-o afacere pe care o derulează în domeniul învățămîntului superior obținînd, probabil, un profit frumușel. Vă asigur că o astfel de imagine este total falsă. Universitatea Bacovia, cu tot ce are ea, la fel ca oricare alta, nu este proprietatea individuală a cuiva, nu are acționari și nu are altă sursă de finanțare decît taxele școlare. De pe urma activității ei absolut nimeni nu încasează nici un sfanț profit. Eu, de pildă, deși am calitatea de rector ales al acestei instituții, nu am alt statut în Universitatea Bacovia decît cel de salariat, și nu am încasat niciodată nici un leu venituri altfel decît de pe un stat de plată identic cu cel din universitățile de stat. La fel, toți ceilalți colegi ai mei. Singura deosebire față de universitățile de stat constă în aceea că ea nu primește nici un fel de finanțare de la bugetul statului, ceea ce ne-a creat, potrivit vechii și actualei legislații din învățămîntul superior, un mare handicap în concurența dintre universități. Noi ne supunem absolut tuturor rigorilor la care sînt supuse și universitățile de stat. Nu avem nici un avantaj creat cumva, cîndva, pe undeva față de universitățile de stat. În schimb, avem față de ele un mare handicap, creat nu atît prin finanțarea lor de la bugetul statului, cît mai ales prin învățămîntul cu taxe pe care acestea îl practică la scară mare. S-a ajuns pînă acolo încît numărul locurilor cu taxă din universitățile de stat să-l depășească pe cel din universitățile private. În mod cert, acest avantaj conduce la o concurență neloială, lucru pe care juriștii îl pot confirma. De aceea, am dori foarte mult ca prin legea învățămîntului superior – aflată în curs de pregătire – să se restabilească egalitatea de șanse între universitățile care se vor afla în mod cert într-o continuă concurență (așa cum există egalitate în ceea ce privește obligatiile). Iar acest lucru este posibil în trei moduri: 1. să se renunțe la învățămîntul cu taxe în universitățile de stat (ceea ce, practic, cred că este de neconceput, existînd semne evidente că pînă la urmă întreg învățămîntul superior românesc va fi cu taxe); 2. să se susțină de la bugetul statului și o parte din activitățile universităților private, ceea ce ar asigura egalitatea de șanse în concurența dintre universități; 3. să se acorde, prin noua lege, alături de un tratament discriminant, și un regim de funcționare diferențiat. Altfel, prin viitoarea lege se vor crea condiții excelente pentru ca universitățile „particulare” să fie practic desființate (prin menținerea unui handicap insuportabil), legea învățămîntului superior devenind, de fapt, legea de desființare a acestor universități. Pledez, așadar, pentru o lege care să prevadă egalitatea în ceea ce privește obligațiile, dar și egalitatea de șanse în competiția dintre universități. Altfel spus, pledez pentru un singur tip de universitate.
Nu se poate, așadar, pune semnul egal între “universitate privată” și “universitate care funcționează pe principii comerciale”. Pentru exemplificare, redau cîteva rînduri din lucrarea “Diversity and excellence: The Israeli Model of Private higher education” publicată în “International Journal of Private Higher Education” (revistă reprodusă și pe site-ul www.ugb.ro): “Colegiilor private li s-a permis să ofere programe academice fără a mai avea aprobarea guvernului. Colegiile private non profit au primit asistență financiară de la autoritățile locale. În consecință, apariția unităților private de învățămînt superior este rezultatul următoarelor fapte: a) o cerere mereu crescîndă; b) realizarea diversificării ca urmare a numărului mare de noi unități; c) cererea și diversificarea au generat o consolidare a sectorului privat”. Autorul (Gury Zikha) subliniază că apariția acestui sector privat în Israel a fost planificată și puternic încurajată de către stat, cu consecința directă a dublării numărului studenților în perioada 1992-2004. Intersant este faptul că și în Israel a existat o oarecare confuzie în definirea sectorului privat: “Definirea sectorului privat în unitățile de învățămînt superior din Israel este dificilă – ele sînt organizații private, not-for-profit, majoritatea dintre acestea fiind puternic finanțate de către stat. Cele care nu primesc această finanțare se numesc “instituții nefinanțate”. Astfel, sursele de finanțare pentru universitățile private în Israel sînt: taxe mari, finanțare de la buget și activități comerciale”. Așadar, doar o parte a fondurilor primite provin din eventuale operații comerciale, restul fiind finanțat din taxe și subvenții de stat. Desigur, acesta este doar un model. Dar este unul cu rezultate bune. La noi, toate universitățile considerate private nu sînt srl-uri, așa cum încă mai cred unii, ci ong-uri not for profit și de (maxim) interes public. Probabil, primul pas în reforma educației ar fi definirea termenilor și elaborarea unei politici a educatiei coerente, corect și echitabil finanțate, conform intereselor pe termen lung ale țării. (Toader GHERASIM, Universitatea Bacovia)față de ele un mare handicap, creat nu atît prin finanțarea lor de

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!