Quo vadis?

Două orientări de cercetare

în urmă cu peste trei decenii, mai exact în perioada 10-13 octombrie 1975, s-a desfășurat o dezbatere organizată de „Centrul Royaumont pentru o știință a omului” din Paris, între psihologul francez Jean Piaget (1896 – 1980), creatorul epistemologiei genetice, și lingvistul american Noam Chomsky (n. 1928), creatorul teoriei gramaticilor generative. La dezbatere au mai participat, pe lîngă colaboratorii direcți ai celor doi gînditori, un număr însemnat de savanți din domeniile biologiei, neurologiei, antropologiei, matematicii, inteligenței artificiale, filosofiei și logicii științei. Tema dezbaterii a fost relația dintre înnăscut și construit (învățat) în gîndire și limaj, respectiv relația dintre ce este stabil și ce este variabil în comportamentul animal și uman.
Importanța acestei conferințe, ca eveniment științific, este încă de actualitate, sub toate aspectele, începînd chiar cu acțiunile manageriale. în perioada pregătitoare, pentru a fi identificate aspectele esențiale ale viitoarei dezbateri participanții care-și anunțaseră prezența au primit două texte programatice. Unul al lui Jean Piaget, intitulat „Psihogeneza cunoștințelor și semnificația sa epistemologică” și altul, ca răspuns, al lui Noam Chomsky, intitulat „Structurile cognitive și dezvoltarea lor”. Aceste două texte, în jurul cărora s-au desfășurat confruntările, împreună cu celelalte materiale ale dezbaterilor, au fost pregătite pentru a fi publicate, de către Massimo Piattelli-Palmarini, de la „Centrul de studii interdisciplinare” din Paris, astfel că în 1979 apare volumul „Teorii ale limbajului/Teorii ale învățării. Dezbaterea dintre Jean Piaget și Noam Chomsky”, mai întîi în limba franceză și apoi în engleză. După ediția franțuzească a fost realizată o traducere și în românește, în anul 1988, la Editura Politică din București.
Trebuie spus însă că lucrarea este mai mult decît consemnarea unei dezbateri. Ca și dezbaterea, ea a fost gîndită pentru a atenționa comunitatea științifică asupra dificultăților epistemologiei contemporane. Deloc întîmplător, cartea are ca „motto” o reflecție a lui Jacques Monod (1910 – 1976), extrasă dintr-un interviu înregistrat în iulie 1970, unde spune: „Punîndu-mi vasta întrebare: «ce face ca omul să fie om?», constat că, de o parte, se află cultura sa, iar, de cealaltă, genomul său, e limpede. Dar care sînt limitele genetice ale culturii? Care este componenta ei genetică? Nu știm absolut nimic. Și e păcat, pentru că aceasta este problema cea mai pasionantă, cea mai fascinantă care există”. Chiar și numai din această atenționare rezultă, fără dubii, că lucrarea, chiar dacă pleacă de la psihologie și lingvistică, este de mare importanță pentru filosofia cunoașterii științifice, ba chiar și pentru ontologie.
Este adevărat că Piaget și Chomsky abordează probleme de psihologie recentă, însă o fac în prelungirea unor importante tradiții ale filosofiei clasice. Cercetările lor psihologice și lingvistice își trag seva tocmai din gîndirea greacă, prin intermediul eforturilor din filosofia modernă ale unor mari gînditori, precum Berkeley, Descartes, Hobbes, Hume, Leibniț, Locke, Rousseau și Kant. Oricum, nu trebuie să uităm că fără contribuțiile acestora nu ar fi fost posibilă investigația contemporană a problematicii privind natura limbajului și a raportului său cu gîndirea. Faptul că astăzi aceste domenii se bucură de o mai mare atenție se explică prin arderea etapelor anterioare, necesare pentru a cîștiga zestrea ideatică și metodologică reclamată de cercetarea științifică actuală.
La Royaumont, dezbaterea s-a concentrat mult timp pe întrebări privind originea limbajului și a raportului său cu gîndirea. Disputa a fost între concepția lui Piaget, care susținea că facultățile lingvistice umane sînt produsul dezvoltării intelectuale generale „construite”, și poziția lui Chomsky, potrivit căreia capacitățile lingvistice sînt o parte specializată a moștenirii genetice umane. Pe fundalul acestei divergențe, dezbaterile au atins cîteva subiecte filosofice tradiționale. Am în vedere, mai întîi, chestiunea privind relația dintre gîndirea copilului și cea a adultului. La această problemă, de pe poziția gîndirii lui Piaget s-a vorbit despre o succesiune de etape pe parcursul cărora copiii, pe măsura înaintării în vîrstă, își însușesc moduri de raționament calitativ diferite. De partea cealaltă, de pe poziția gîndirii lui Chomsky s-a susținut că toate disponibilitățile de gîndire sînt specificate de la naștere, întrucît, în principiu, este imposibilă apariția unor forme de gîndire mai puternice din forme mai slabe. Am în vedere, în al doilea rînd, tema privind natura reprezentărilor mintale. Și în dezbaterile cu privire la acest subiect cele două tabere se situează pe poziții diferite. în timp ce, în perspectivă piagetiană capacitatea de reprezentare a cunoștințelor este rezultatul unui proces constructiv, în perspectivă chomskyană este refuzată ideea că funcția de simbolizare apare la un anumit moment al dezvoltării. în strînsă legătură cu aceste două teme a fost dezbătută și o a treia, cea care se referă la generalitatea proceselor de gîndire, soluționată la fel de divergent. Dacă pentru Piaget gîndirea este un ansamblu vast de capacități, pentru Chomsky facultățile activității mintale sînt separate unele de altele, astfel că limbajul este apreciat ca fiind separat de alte forme timpurii ale gîndirii.
Pe parcursul dezbaterilor au ieșt în evidență și atitudinile diferite față de rigorile științei, ale celor doi gînditori, conducători de adevărate programe de cercetare. Pe de o parte, Piaget a adoptat o pozitie flexibilă, fiind dispus să „asimileze” anumite explicații și argumente care l-ar fi ajutat. Faptul a fost explicat de către analiști pornindu-se de la constatarea că el reprezenta o școală de cercetare ajunsă la maturitate, care dădea semne că și-ar fi epuizat rezervele de creștere în plan ideatic și metodologic. Fapt este că, la capătul dezbaterilor, Piaget, deși și-a păstrat poziția, susținînd că inteligența nu are structuri cognitive înnăscute, acceptă ideea că funcționarea inteligenței implică mecanisme nervoase ereditare. De partea cealaltă, Chomsky, exponentul unei orientări mai noi, a adoptat o atitudine mai fermă în apărarea rigorilor cunoașterii științifice. Refuzînd speculațiile și exprimările metaforice, el a continuat să susțină că încă de la naștere creierul omenesc este înzestrat cu capacitatea de a realiza structuri lingvistice complexe. Mai mult, consideră că maturizarea creierului se produce la fel ca în cazul altor organe precum inima ori ficatul; că așa cum inima nu învață să pulseze, nici creierul nu învață să construiască structuri lingvistice. Aceasta înseamnă că ideea piagetiană de dezvoltare și de construcție a creierului nu are sens.
Așadar, dezbaterea a avut loc, protagoniștii și-au clarificat și păstrat pozițiile, iar comunitatea științifică a avut de cîștigat. Pentru că, mai întîi, a fost evidențiată fertilitatea dezbaterilor interdisciplinare în activitatea de cercetare științifică. Apoi, în timpul dezbaterilor, s-a născut și ideea că prin abordări complementare este posibilă depășirea opoziției dintre soluțiile celor doi mari savanți. Oricum, nu este puțin lucru să știm ce vor cercetătorii. (Ștefan MUNTEANU)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!