Recurs la istorie

„Apostoli” ai discontinuității românești

• mărturiile toponimice, hidrografice, onomastice și altele demonstrează absurditatea pretențiilor maghiaro-secuiești

Neamul românesc s-a confruntat (și mai suportă și astăzi) cu neadevărurile și falsurile inventate de călugării iezuiți la mijlocul secolului al XVIII-lea, preluate și dezvoltate de către Franz Joseph Sulzer – elvețian înrolat în armata împăraților habsburgi; Johann Christian Engel – maghiar, ajuns funcționar al cancelariei imperiale din Viena; Robert Rosler – geograf de origine germană; Kapitar Bartholomeu – filolog sloven, dar și cu alți aventurieri lipsiți de pregătirea științifică necesară. Ideea de bază a acestora a fost negarea formării poporului român pe vatra strămoșească și continuității acestuia pe spațiul geografic populat de vechiul și civilizatul popor al dacilor, teritoriul european mărginit de Tisa-Nistru, zona de la Izvoarele Tisei, Nistrului, Marea Neagră și cursul Dunării. Invențiile acestora au fost puse în slujba sistemelor politice reacționare și șovine, care au urmărit scopurile criminale ale distrugerii poporului român, sub pretextul că maghiarii ar fi fost primii și cei mai vechi locuitori ai Panoniei și Transilvaniei. Urmașii acestor falsificatori au extins negarea continuității românilor și în Moldova și Țara Românească. Excelează din acest punct de vedere profesorul universitar de la Cluj, Ferenc Pozsony, plătit și întreținut de poporul român. Acesta, în lucrarea sa „Ceangăii din Moldova”, apărută la Cluj în anul 2002, a avut marea îndrăzneală să scrie fraza: „Populația vlahă (de limbă română) a pornit din Balcani și s-a extins treptat spre nord, iar mai tîrziu, în secolul al XV-lea, a ajuns majoritară în Moldova”. Textul reprezintă negarea cea mai grosolană a trecutului românilor în patria lor de formare și dezvoltare ca etnie.
Liviu Rebreanu, scriitorul român născut în Transilvania în anul 1885, a fost constrîns să părăsească pămîntul natal datorită opresiunii cumplite exercitate asupra neamului său, format aici, cît și a familiei sale și persoanei lui și să se stabilească la București, alături de alți foarte mulți conaționali, asupriți de statul „nobil, austro-maghiar”. Referindu-se la concepțiile retrograde elaborate de politicienii austro-maghiari, austrieci, germani și de alte neamuri, în opera sa – „Laudă țăranului român”, acesta a scris: „România cu Dacia de odinioară sînt congruente nu numai în privința configurației geografice, dar și a configurației etnografice românești. Acest fapt sigur, această evidență bătătoare la ochi ar trebui să pună pe gînduri, dacă nu să-i dezarmeze, pe apostolii interesați ai discontinuității românești în propria noastră țară. Ce argument de continuitate poate fi mai plauzibil decît existența aceluiași popor pe aceste locuri, după două mii de ani? Inexplicabilă ar fi tocmai discontinuitatea…”.
Este singura situație din lume în care este negată continuitatea unui popor numeros, trăitor pe un vast teritoriu european, fapt demonstrat cu multiple și serioase argumente științifice și totuși pretinsa minoritate maghiaro-secuiască, adică tocmai cea care reprezintă o numeroasă parte a românilor maghiarizați prin cele mai cumplite mijloace ale terorismului economic, social, lingvistic, cultural, religios, militar, politic și de altă natură, solicita autonomie teritorială într-o vreme în care națiunile Europei se unesc. Specialiștii din România, dintre care au fost și unii de origine maghiară, au descoperit – prin munca de cercetare a mărturiilor arheologice, pînă în anul 1982 – un număr de 1344 așezări omenești datate între secolele IX-XI, din care 571 în Transilvania, 409 în Țara Românească, Oltenia și Dobrogea; 364 în Moldova. în zilele noastre, cifra reală a așezărilor umane a cetăților, cimitirelor și altor vestigii lăsate de daco-romanii și românii din perioada amintită se apropie de 1500. Acestora li se adaugă marile și numeroasele tezaure monetare, de proveniență autohtonă, română, greacă, bizantină, care atestă activitatea economică realizată de oamenii pămîntului populat de strămoșii românilor și urmașii acestora.
Descoperirile datate între secolele IV-XI le completează pe cele ale antichității dace, romane și grecești, care nu sînt puține la număr.
Amintim acestor voiți ignoranți și falsificatori ai trecutului național al românilor că Ptolomeu al lui Lagos, însoțitorul lui Alexandru cel Mare în campania sa la nordul Istrului, a relatat despre orașele dacilor „rău întărite”.
Izvoarele antichității au relatat despre numeroasele triburi ale dacilor care populau spațiul panonico-dacic de dincolo de Dunărea panonică și pînă peste Nistru. Unele dintre acestea și-au imprimat numele pentru veșnicie în conștiința urmașilor. Așa sînt: asamensii, de la care se păstrează hidronimul Someș (Samus); Apulii, care au lăsat numele orașului Apullum; Tyrageții, de la care provine numele de Tyras (Nistru) și orașului de la vărsarea acestuia în Marea Neagră. Concludente sînt numele munților Carpați, ale rîurilor izvorîte din inima pămîntului românesc, Mureșul și Oltul, menționate în antichitate și păstrate și astăzi. Geograful antichității daco-romane, Ptolomeu, a arătat în secolul al II-lea 47 de orașe existente în Dacia premergătoare cuceririi romaneși din prima perioadă a stăpînirii exercitate de imperiu în provincia respectivă. Datele oferite de izvoare credibile conving că multe așezări urbane din Dacia romană depășeau 10.000 de locuitori. De la această populație numeroasă a dacilor omenirea păstrează hidronimele Dunărea, Argeș, Bârzava, Someș, Tisa, Olt, Ampoi, Motru, Cerna, Buzău, Prut și altele. Numele unor plante medicinale își au originea în practicile acestora din domeniul sanitar.
Toate izvoarele istorico-literare topografice, hidrografice, onomastice demonstrează omogenizarea etnico-lingvistică, culturală, politico-militară, religioasă, ideologică, fapte care au contribuit la unificarea dacilor sub conducerea marilor și vitejilor regi Burebista și Decebal, urmată de cea realizată de împărații romanii -de la Traian la Aurelian, continuată de daco-romani și români în secolele următoare.
Conștiința unității etnico-politico-religioase n-a dispărut în perioada năvălirilor barbare. Aceasta a fost mereu prezentă la români prin cnezatele și voievodatele formate în perioada dintre secolele IV-XI. Formarea și consolidarea marelui stat Dacia, condus de Vlad, a reprezentat o mare realitate românească. Fărîmițarea acestui stat unit al românilor, apărător al granițelor de la Tisa și Nistru, s-a datorat agresiunii occidentale conduse de Sfîntul Scaun. Vasalii pontifilor Romei și ai regilor Ungariei au avut un rol primordial în biruirea și supunerea voievozilor români aliați ai împăraților de la Constantinopol, care au fost loviți cu putere, fără posibilități de refacere, de agresiunea armatelor celei de a IV cruciate, în anul 1204. Eroismul lui Menumorut, Gelu, Glad, Vlad și al românilor din Câmpia Tisei, de pe Someș, Mureș, Târnave, Timiș și din alte zone din Transilvania, torturile îndurate de români vorbesc de la sine despre continuitatea românească în spațiul de formare și locuire permanentă a acestui neam. Toate acestea demonstrează absurditatea pretențiilor UDMR-iste și incompetența guvernanților României. (Prof. dr. Dumitru ZAHARIA)unii de origine maghiară, au descoperit – prin munca de cercetare a mărturiilor arheologic

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!