Lumea românească

Două fațete ale României

Vasile PRUTEANU

Lumea se uită consternată la România. Ce-i asta!? Cum e cu putință ca un stat european la început de secol XXI și cu o tradiție antebelică democratică să aibă o clasă politică atît de dezbinată și de bezmetică? Cum e cu putință ca parlamentarii care au menținut o stare incertă de tranziție să nu se simtă cîtuși de puțin răspunzători, ba mai mult, să orchestreze noi și noi scandaluri oribile? Cum e cu putință ca populația să nu se dezmeticească timp de 17 ani și să aducă mereu în Parlament rămășițele și pociturile vechiului regim dictatorial? Explicații ar fi multe. Cea mai plauzibilă este că dictaturile de orice tip au întotdeauna adepți. Ele se cred mîntuitoarele națiunii și apărătoarele ordinii. Ipocrite fiind, propun țeluri mincinoase ca apărarea suveranității, independenței și suveranității statului – valori pe care, de altfel, nu le amenință nimeni. Pericole sînt numai în imaginația dictatorilor. Alte obiective ce și le propun devin foarte atrăgătoare pentru mii și mii de oameni, cum sînt: naționalizarea marilor averi, deposedarea de proprietățile agricole, exproprierea capitalurilor străine, măsuri de anihilare a minorităților distructive ș.a. A trăi într-o democrație înseamnă a-ți asuma responsabilitatea pentru fiecare decizie. Mulți oameni nu au această capacitate. Dictatura decide pentru fiecare. Dar ea înseamnă violență, teroare, umilință, tăcere. Oamenii nu mai au încredere unii în alții, legăturile dintre semeni se destramă, ajung să domnească frica, minciuna, ipocrizia și cinismul. Așa se face că într-o dictatură omul nu e cetățeanul, ci proprietatea statului. Am întîlnit oameni pe care teama de securitate și miliție îi paraliza pînă într-atît că deveneau muți în fața oricărei uniforme sau la simpla bănuială că un cutare este turnător.
Chiar dacă a trăit cu frica în sîn, multă lume a beneficiat de anumite avantaje, care la o analiză serioasă se vor dovedi minore. Ba chiar i se cuveneau, cu vîrf și îndesat, într-o societate normală și dreaptă. E firesc, așadar, ca nostalgicii trecutei dictaturi să facă un scandal și un circ infernal pentru că lor le-a plăcut cum stăteau la pîndă și la pîră băgătorii de seamă, au admirat perchezițiile de domiciliu, arestările, condamnările „dușmanilor poporului”, cum erau denumiți opozanții, clasa politică antebelică, țăranii înstăriți etc.
Dacă democrația e șubredă, elementele înrobite trecutului dau asalt instituțiilor publice, nu mai respectă regulile statului de drept, produc haos și confuzie. Exemplul cel mai clar (care a și stupefiat Europa) l-am trăit cînd președintele Traian Băsescu a prezentat „Raportul de condamnare a regimului cominist”, ilegitim și criminal. Ilegitim fiindcă a fost impus cu tancurile sovietice. Criminal fiindcă nu s-a dat în lături de la exterminarea clasei politice, patrioților, țăranilor ce nu acceptau colectivizarea, a altor sute de mii de oameni nevinovați. Vadim și ai lui au dezlănțuit o furtună de urlete, fluierături, altercații, amenințării etc. Este știut că regimul condamnat acum în Parlament a fost aruncat peste bord încă din 1989. Raportul nu a făcut decît să reamintească crimele știute. Condamnarea publică a dictaturii comuniste era, însă, necesară pentru a ne vindeca de maladiile letale ale unui regim ucigaș care, prin „ascuțirea necontenită a luptei de clasă”, a legitimat crima împotriva umanității. De notat că „Raportul” n-a condamnat ideologia marxist – leninistă pe care s-a fundamentat comunismul. în consecință, România n-are de ce intra în război cu China, Vietnamul, Cuba sau Coreea de Nord, unde regimul dictatorial a fost adoptat din interior. N-a fost exportat de URSS, ca în România. E treaba acestor state dacă se mai raportează, încă, la o ideologie fondată în secolul XIX. Nu despre asta, însă, e vorba. Problema ce trebuie rezolvată în România este cum să armonizăm cele două fațete ale societății românești pentru a atenua o sumă de nemulțumiri reale ale cetățenilor. Prima fațetă ține de normalitatea vieții oamenilor. Aceștia merg la serviciu, fac afaceri, se căsătoresc sau divorțează, fac sau nu fac copii, cu toate acestea standardul de viață este incomparabil superior vremurilor în care aproape totul era interzis, iar lumea se temea să-și exprime gîndurile cu voce tare. A doua fațetă se referă la climatul vieții publice, destul de descurajant, după cum am văzut, luni, în Parlament. Mulți oameni sînt dezamăgiți de condițiile sociale, pentru că iată – cu toată democrația – în forul legislativ, în partide sînt la putere oameni care au servit cu slugărnicie regimul cominist. Multă lume e convinsă că profitorii politici au semafor verde pentru șmecheriile lor, că minciuna și furtul au cîștig de cauză, iar corupția pare imposibil de stăpînit. Aceste nemulțumiri sînt cauza ascensiunii în structurile Puterii sau în conducerea partidelor de opoziție a vechilor activiști, securiști, turnători, cîntăreți ai cuplului dictatorial etc., aduși de electorat în posturi înalte. Electorat ce nu poate avea o cultură politică solidă, fiind de-abia ieșit din mrejele uneu dictaturi nimicitoare. în plus, mai este și păstrător al mentalităților învechite, a căror rezistență pare a se dovedi eternă.r ea înseamnă violență, teroare, umilință, tăcere. Oamenii nu mai au încredere unii în alții, legăturile dintre semeni se des

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!