Sacru și profan

E vremea colindelor (2)

Trecutul îndepărtat ne amintește de Moise, care i-a scos pe iudei din robia egipteană, convoiul avînd în față sicriul de lemn cu mumia îmbălsămată a lui Iosif, chivot ce urmărea a-i ține uniți, adică să nu se risipească. Atunci cînd David Ben Gurion, prim-ministru al Israelului în perioada 1949 – 1953, a afirmat că numărul de 600 000 de bărbați, la care se adaugă cel al femeilor, copiilor și slugilor ar fi exagerat, a avut de suferit la imagine. Să încercăm să înțelegem uriașul fenomen numit Renaștere, pe Michelangelo (Moise; Capela Sisxtină), Paolo Veronese (Găsirea lui Moise), Lucas Cranach (Trecerea peste Marea Roșie); deopotrivă, marea temă „Madona cu pruncul” în viziunea foarte multor artiști celebri, existentă în marile locații de artă universală din întreaga lume; se va crea paradoxul că studiul fiind tot mai adînc nu vom putea aprecia la justa valoare jertfele din veacurile de persecuție a noii credințe îndurate de primii creștini, efortul de consolidare a acesteia. De două mii de ani creștinii iubesc Crucea, se închină ei și o sărută cu credință – cea dintîi virtute teologică. Sub semnul Crucii – biruința binelui asupra răului -, împăratul Constantin cel Mare (306 – 337 d. Hr.) l-a învins pe Maxentiu în anul 312 la Pons Milvius în disputa pentru tron. Mama primului împărat creștin, Elena, a căutat crucea de pe Golgota și a găsit-o, identificînd-o prin atingerea unei fecioare moarte care a înviat. Reținînd minunea, observăm că prin strădanii imposibil de evaluat, toată țara noastră e acoperită de icoane făcătoare de minuni pe care credincioșii, cu toată implicarea sufletească, le caută ca pe niște mărturii ale timpului ce trec peste noi, în fața lor simțind cum pașii ne poartă pe cărări în afara lumii mărunte.
Dintre toți românii, moldovenii sînt mai aproape, cel puțin teritorial, de Tetraevanghelul pe care Măria sa Ștefan l-a comandat călugărului Nicodim pentru mănăstirea Humor, lucrare săvîrșită în trei ani și care conține portretul voievodului închinînd Putna fecioarei Maria – o imagine de mare amplitudine, țîșnită din tot zbuciumul inimii sale plină de credință în frumos, curat și înălțător. Cînd unii boieri nu i-au dat ostași lui Petru Rareș și în anul 1538 a fost învins de Soliman Magnificul, domnitorul a coborît în grabă de la Suceava la mănăstirea Bistrița-Neamț, unde s-a rugat la icoana făcătoare de minuni a Sfintei Ana, dăruită de Comnenii bizantini în anjul 1407 străbunicului său, Alexandru cel Bun, a luat cu sine Tetraevanghelul în cetățile moldovene de lîngă Cluj, l-a purtat și la Istanbul în bagajele sale și în anul 1541 a revenit pe tronul Moldovei, pentru cinci ani. Părinții noștri au mers în războaie dar aveau în buzunarele vestonului, în dreptul inimii, o cît de mică iconiță și chipul celei sau ale celor dragi, icoana fiind ocrotitoarea și ajutătoarea omului, una din ramurile grele de roade ale pomului iubirii de Dumnezeu și de semeni.
Navigația aeriană și navală nu se poate concepe acum fără busolă, acest instrument de orientare nu poate lipsi din ceea ce ia cu el turistul, geologul, exploratorul, alpinistul, pădurarul. Ce poate fi icoana pentru credincios dacă nu sprijinul gîndurilor și faptelor, oricînd și oriunde s-ar afla?! Și, pentru o mai bună cunoaștere, ar fi bine să aflăm despre cum se pregătesc materialele pentru pictare, dotarea atelierului, sfințirea icoanei în altare, dar mai ales însușirile obligatorii ale celui/celei care pictează – modele de viețuire și credință. Elevii de acum, maturii care peste puțini ani vor primi țara în mîinile lor, în vacanțe fac pelerinaje – acte culturale și duhovnicești benefice, cu momente de meditație, cu trimiteri la aspecte de bază ale istoriei creștinimsului -, admirînd lucrări ce sfidează timpul și chimia culorilor, oști angelice cosmice dispuse în registre; unii zugravi nici nu se mai știu, dar sîntem convinși că erau părinți atinși de sfințenie. Și, în chip de dragoste, din dorința de șlefuire a minții, de îmbogățire a sufletului prin excursii, cu inimi pline de curată simțire și cu frunțile înclinate în semn de adîncă venerație, dacă elevii își procură pentru clasa lor o sfîntă icoană, nu e normal ca aceasta să fie acolo unde ei se află un timp preponderent, la munca lor? Ei trebuie să fie credincioși doar declarativi, și nu practicanți? Nu trebuie să fie împreună elevi și icoană în acest proces educativ ce se vrea folositor, cu început și fără de sfîrșit?!
Dar, privind calendarul nostru, să primim și să păstrăm bucuria nașterii Domnului nostru Iisus Hristos. Facă Dumnezeu să avem toți zile binecuvîntate! Astfel, ajungem la spusele părintelui Ion Popescu de la Biserica Icoanei: „Să ne purtăm ca și cum Hristos ar fi lîngă noi; Crăciunul este sărbătoarea celuilalt”. (Corneliu CRISTEA)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!