Istoria de lîngă noi

O democrație substituită

Pentru mulți dintre români, dramaticele evenimente din decembrie ’89, care au însemnat căderea comunismului, au lăsat loc dezamăgirii, anomiei sociale, deziluziei, dar și unor permanente pericole care pîndesc amenințător la tot pasul. Mulți dau vina pe blestematul de comunism, care ne-a sucit mințile, mai ales în ultimii săi ani de supraviețuire, cînd, robotizați de dementul program al partidului, am acceptat cu toții, fără șovăire, „directivele (sale) înțelepte”.
Deși considerat mort ca ideologie și sistem de guvernare, comunismul ne-a lăsat, din păcate, moștenirea sa stînjenitoare, care continuă să ne bîntuie și azi climatul politic și social.
Alții dau vina doar pe sistemul politic postcomunist, caracterizat -după cum spunea și președintele ceh Vaclav Havel – „de numeroase intrigi și minciuni deliberate, de interese pur particulare, de o ambiție bolnavă și patimă pentru putere, de mașinațiuni în stil mafiot, de o absență generală a toleranței, înțelegerii și bunului gust, ca și de o nerușinată demagogie”. Mai înverșunat pare să fie cunoscutul artist în ale scrisului, Florin Chilian, care, referindu-se la „politichia” românescă, spunea: „Aproape nimeni nu mai poate ridica tonul, el, amărîtul de român nu se mai poate împotrivi nimănui. Tinerii din revoluția lui ’89 au fost doar carne de tun, într-o piesă abil orchestrată de un păpușar deștept. Halca de carne a puterii, pe care se bat hienele astea ale politicului, e sfîșiată, smulsă din trupurile celor care sunt acum în Cimitirul Eroilor”.
Spre ghinionul – nu numai al nostru, dar și al celorlalte state foste comuniste – revoluțiile, chiar și cele de catifea, confirmă rareori așteptările pe care le-au stîrnit. Dezamăgirea și pesimismul se strecoară aproape pe nesimțite în sufletele noastre atunci cînd realizăm că vechiul regim pe care l-am considerat prea repede defunct este încă în viață.
Așa cum observau unii sociologi și psihologi, sentimentul mult prea euforic că totul s-a schimbat este urmat de o paralizantă suspiciune, că, de fapt, prea puține lucruri s-au schimbat. Să nu uităm că pe parcursul celor 17 ani mulți dintre vechii comuniști au revenit la putere și în România, sau cel putin au manevrat cu abilitate, din umbră, jocuri de culise, ori au realizat mari inginerii financiare care au pus pe chituci economia românescă.
Mulți dintre istoricii și analiștii politici de la noi au afirmat, în analizele și cercetările lor, că revoluția ar fi fost mai degrabă „un simulacru de schimbare care a permis ex-comuniștilor să-și convertească puterea politică în influență economică și să evite cererile pentru pedepsire și dreptate”. O astfel de teză a devenit credibilă și chiar s-a amplificat, pe măsură ce foștii comuniști din aparatul de stat și șefii securității au redistribuit avuția națională în propriile lor buzunare, manipulînd procesul privatizării, aruncînd praf în ochii publicului și creînd în primul rînd o societate doar pentru ei înșiși.
Potrivit celor spuse de Jelio Jelev, fost disident și primul președinte necomunist al Bulgariei, „amenințarea cu care ne confruntăm acum este înlocuirea treptată a democrației printr-ul fel de autoritarism multipartizan deschis tuturor, și înlocuirea unei piețe destul de libere și corecte printr-o economie hibridă, cvasicapitalistă, în care înfloresc crima, gangsterismul, corupția, manipularea politică și mafia. Comunismul este mort, dar trebuie să avem grijă să nu lăsăm cadavrul său, încă agonic, să tragă după sine în mormânt o democrație infantilă. Același Jelio Jelev atrăgea atenția și asupra unui alt rău care tinde să revină: „Acesta este sentimentul: că «noi, poporul», nu are nici o importanță. Încă o data observăm apatia politică și diviziunea tensionată dintre «noi» și «ei» – anonimul, amorful «ei», lipsit de profil politic și totuși investit cu putere, în ciuda voinței cetățenilor și fără a ține seamă de aceasta! Comunismul nu se mai poate întoarce, dar unele din trăsăturile sale cele mai rele reapar. În acest aspect stă, poate, soarta curioasă a postcomunismului: o societate în care comunismul nu se poate întoarce, dar din care nu se grăbește să plece”.
Este de datoria liderilor democrați de a nu mai permite revenirea comunismului sub nici una din variantele sale. Și acest lucru se poate realiza nu prin apariția acestora în postura de comentatori, de analiști ai unor tendințe renăscute, ci printr-o serioasă și responsabilă încercare de a stăvili valul răului comunist. (Romulus Dan BUSNEA) ichia” românescă, spunea: „Aproape ni

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!