Promovarea culturii

Dan PERȘA

Mi-aș fi dorit ca anul acesta cel mai important eveniment care s-a petrecut să fi fost din sfera culturii. Probabil va fi așa abia cînd vreun român ce trăiește în țară va lua un premiu Nobel pentru literatură sau pentru pace. Fapt ce nu va avea loc prea curînd. Pentru că, așa cum spunea romancierul peruan Mario Vargas Llosa, ca să iei un premiu Nobel trebuie să dezvolți un sistem de relații chiar mai impresionant decît sistemul de relații al unui politician care candidează pentru președinția unei țări mari. Și aici, totul se desfășoară ca în politică. Iar românii, se știe, au alte obiceiuri. Din păcate, li se potrivește încă binișor vechiul banc cu cazanul de smoală din care ei înșiși nu lasă să răsară vreun cap. Popor sîntem, națiune sîntem, dar nu funcționăm ca atare. Solidaritatea pentru „propășirea neamului” e mereu ridicată cu mîndrie în slăvi, dar numai din vîrful buzelor, pentru că adevărata solidaritate nu vede cînd vorbim de mulțimi, ci atunci cînd vorbim de indivizi și am putea-o numi solidaritate pentru propășirea celor de același neam cu noi. Or, așa ceva nu vezi în România. Și nu din vreo cauză obscură, ci pur și simplu pentru că, pe de-o parte, românul gîndește că de ce să se sacrifice pentru ca altul să cîștige ceva (fără să ia seama că un cîștig de onoare al unui român se va răsfrînge asupra fiecăruia dintre noi în timp), iar pe de alta gîndește (aici orbirea e chiar absolută) că de ce să ia altul ceva, cînd el e mai meritoriu? în fine, lucrurile astea sînt demult știute și de nimeni descîlcite. Să ne dea Dumnezeu odihnă minții și tot n-o vom putea scoate, cu ele, la liman. Așa că să ne vedem de fapte mai mărunte, parcă mai pe potriva țării noastre, a conaționalilor noștri politicieni. Adrian Iorgulescu, ministrul culturii, afirma într-un interviu că „am neglijat parțial promovarea culturii contemporane”. Adică, exact ceea spuneam. Indiferent cine se află la putere sau cine are vreo influență, va face în așa fel încît eforturile din planul creației artistice să nu fie vizibile. Acum, domnul ministru mai spune și că „Vom repara acest aspect în 2007”. Oare cum? Eu cred că va fi reparat așa cum a reparat dom’n Mitică onoarea coanei Joițica. Adică, miliardele disponibile vor lua calea unor mici grupuri de interese, care se vor înfrupta, prin banii ăștia, din puțină notorietate pasageră. Pasageră, deoarece mira-m-aș ca „bugetarea cu 3-5 milioane de euro a promovării artei vii în țările Uniunii Europene” să-i atingă și pe artiștii cu har de la Dumnezeu. întocmai cum s-a făcut și pînă acum, vor fi promovate, dacă nu chiar nulitățile, inși care prea aproape de valoare nu stau. Și care au mai fost promovați (sub alte chipuri și nume în trecut) ba de Ministerul Culturii, ba de instituțiile ce ar trebui numite de profil, dar nu prea sînt, pentru că abuzează de putere pentru a promova pe criterii de grupuscul și interese ale editurilor (deși cei care servesc aceste instituții pot jura că nu e așa și sînt de bună credință – iar eu îi cred că sînt de bună credință, numai că știu că vîna bunei credințe e, la români, răsucită și contorsiune pînă la a fi contrariul ei). Desigur, părerea mea va contraria, va supăra și va fi catalogată ca nedreaptă. însă un fapt e limpede: așa-zisa promovare a artei vii românești se face demult la noi. Și s-a mizat, mereu și mereu (e necesară repetiția, ba mai trebuie adăugat că s-a mizat la fel azi, ca și ieri) pe aceiași perdanți siguri, care au fost promovați fără discernămînt. De ce lipsește, românilor, discernămîntul, cînd e vorba de artă, încît vechea și învechita și detestabila idee că un artist român, ca să fie recunoscut în țară, are nevoie ca mai întîi să-i fie recunoscută valoarea pe alte meleaguri, nu s-a perimat și a fost reluată de noua generație a oamenilor de cultură și dezbătută în mass-media? Nimeni nu poate ști de ce ne lipsește discernămîntul. Acum, cu ușurință, cineva ar putea spune: păi nu discernămîntul ne lipsește, ci operele valoroase: pe oricare le-am lua, tot aia ar fi. însă acest reproș l-am preîntîmpinat deja. Am spus că există artiști români recunoscuți dincolo de fruntariile țării. Un Brîncuși, un Enescu, un Gheorghe Zamfir. Dacă Măiestrele lui Brîncuși nu ar fi ajuns în Occident ca să uimească lumea, noi am fi spus: ce-s cu bilele alea puse în băț? – și le-am fi aruncat pe undeva. Și oricum. Chiar dacă artiștii mari nu vor fi așa mulți, mai bine să ne mîngîiem crezînd că ei sînt și sînt nedreptățiți și să dăm vina pe ministerul de resort și instituțiile de profil, decît să ajungem la complexul că am fi superficiali sterili.întem, națiune sîntem, dar nu funcționăm ca atare. Solidaritatea pentru „propășirea neamului” e mereu ridicată cu mî

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!