Parfumuri de epocă

Tentații cancerigene!…

Mihai BUZNEA

De cîteva zile colind magazinele și piețele agroalimentare de parcă s-ar fi prevestit sfîrșitul lumii, nu începutul unui nou an cu parfum de integrare. Rafturile și tarabele comercianților gem de fructe citrice, munți de lăzi și cutii stivuite direct pe podele sau pe caldarîm, de parcă toate ținuturile calde ale lumii s-ar fi transmutat la noi. Să nu uiți de banane – mă avertizează soția de fiecare dată cînd ies din casă. îndemnul mi-a devenit obsesie și risc să-mi blochez memoria exact pe această comandă imperativă. Mi-amintesc, pînă să se producă nefericitul/posibilul accident de memorie, de dorințele lui fiu-meu cînd era abia de-o șchioapă: boss, nu ne-am putea muta pe o insulă bananieră, să facem plajă și baie în mare și să mîncăm toată ziua banane? Nu ne dau ăștia viză pe pașaport, era răspunsul meu invariabil, după care îmi completam, în gînd, ideia: asta-mi mai lipsește, să mă văd dușman al poporului cu neamuri în străinătate!… Mă străduiam, în schimb, să „arestez”, de pe unde se putea, cîte o banană-două, să-i fac puștiului plăcerea, îl priveam cum le devorează și mă consolam/amăgeam cu gîndul că eu mă delectasem din belșug, la vremea mea (!), cu astfel de delicii. Vorba ceea: vrabia Mihai Viteazul și calicul, praznicul! în loc de banane, potentații zilei ne preveneau: bananele provoacă boala secolului – cancerul (?!). Acum, bananele îmi fac cu ochiul, ciorchine-ciorchine, impudice și atrăgătoare, dar mai ales provocatoare ca un sex-simbol. Doar să-ntinzi mîna și-ți cad în… sacoșe. Și-mi amintesc de niscai întîmplări vesele/triste din vremea epocii de aur și-a tinerețelor mele/noastre pline de belșug și bucurie și cînd eram primul la revelion, oaspete nelipsit al restaurantelor băcăuane. O, tempora! La astfel de prilejuri îmi îndemnam soția să fim printre cei dintîi prezenți la „locul faptei”, cu promisiuni ce păreau indecente: în seara asta îți fac o bucurie!… Ce?, venea interogația. Las’ c-ai să vezi tu!… Cînd pătrundeam în salonul de restaurant nu aveam ochi nici pentru ghirlandele multicolore, nici pentru bradul uriaș frumos împodobit, nici pentru mesele cu mezamplasul atrăgător. Nu! Vedeam „santinelele” – chelnerii, la cap de mese străjuind „comorile”: fructierele pe care se lăfăiau bananele sau portocalele. Cîte una de fiecare tacîm. Așadar: cîte una pentru fiecare „cap” de client. Ori/ori: banane sau portocale. Veneai la timp, apucai. întîrziai, rămîneai orfan, îți stricai seara. Dispărea vreuna, care o apucase pe cine știe ce căi necunoscute, neștiute, era o mică tragedie: unde mi-e banana?! Iar chelnerii riscau să-și piardă tot bacșișul serii respective, alegîndu-se și cu braftureli greu de suportat chiar și de obrazurile cele mai groase. Era, sărbătoarea de revelion, o pedeapsă și-o încercare greu de trecut pentru gazdele din turism și alimentația publică. Atunci cînd pregăteau menu-ul erau întrebați: cîți clienți? Atîția… Așadar, ai dreptul să primești: 235 de banane, sau 235 de portocale. Niciuna mai mult. Și niciodată împreună. Ai pierdut vreuna, s-a rătăcit pe drum, s-a stricat, ai ajutat o femeie gravidă, pofticioasă, să nu lepede? Ăla erai! O singură soluție mai aveai: să ajustezi numărul de locuri, ori să-ți sensibilizezi clientul defavorizat cu vreun alt soi de favor. Alunele nu făceau, nici ele, excepție. Erau rara avis! Articol de lux. în locul lor erai servit cu… miez de nucă prăjit. Iar dacă la desert mai aveai și compot de ananas, gluma se putea îngroșa: trei cupe la cutie. Greșeai, tot ăla erai! Trebuia să ai precizie de farmacist la porționare!…
Acuma, bananele, ca și portocalele, ori mandarinele, ori alunele sau compotul de ananas, dar și cîte și mai cîte finețuri exotice, s-au cam banalizat. Ce e mult își pierde din atracție, iar chelnerii nu mai stau cu frica deasupra capetelor. Alte vremuri! Și nici restaurantul nu prea mă mai tentează. în drum spre piață spre a-mi face plinul de banane și alte alea, mă urmărește vocea melodioasă și plină de farmec a lui Harry Belafonte cîntîndu-și șlagărul bincunoscut al anilor ’70 – ’80: „Day – O, banana – boat song”…
E sfîrșit și început de an, cei tineri se pregătesc de revelion, iar eu/și alții ca mine gîndesc (probabil) la una din multele binefaceri ale revoluției române: avem banane! Restul (parcă) nu mai contează. Mai ales că de mîine sîntem cetățeni europeni cu drepturi depline. De ce să mai emigrezi pe-o insulă bananieră?!… l/posibilul accident de memorie, de dorințele lui fiu-meu cînd era abia de-o șchioapă: boss,

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!