Eminescu: încă un paradox

„Eminescu este mai mult în viitor și nu în trecut. Putem ajunge împreună la Eminescu, călăuziți de steaua sa, aliniindu-ne cu demnitate altor națiuni, altor culturi, pentru a ne regăsi locul ce ni se cuvine într-o Europă modernă, unită”. (Valeriu Matei)

Ziua de 15 ianuarie este dedică marelui geniu poetic, Mihai Eminescu. Ce a reprezentat opera și personalitatea sa în marea cultură universală, dar și în cultura românească este de prisos să mai amintim, căci imaginea poetului este de la sine asemănată cu cea de geniu. Prin viața sa dezordonată și nonconformistă a reușit să își atragă apelativul de „geniu pustiu”.
Mulți critici ne-ar spune că acest apelativ este atît de superficial, fiind transformat într-un clișeu. Vom vedea ce spune și lectorul adolescent, persoana poate cea mai capabilă de a înțelege stările transmise de poezia eminesciană, întrucît se află la vîrsta „marilor iubiri”. Dincolo de toate clișeele, îl vom descoperi pe Eminescu un tînăr rebel, care nu pare să semene cu autorul poeziilor pentru bacalaureat. Clipele de fericire boemă ale poetului au purtat pecetea Vienei. în această perioadă, Eminescu nu a avut astîmpăr: schimba locuințele foarte des, dispărea luni întregi, fără ca macar prietenii să știe unde se află, la cursuri era mereu o sursă de umor… Parcă deja i s-a schimbat imaginea, nu? Cu planuri mari, ca majoritatea dintre noi, avea o dorință nebună de a le înfăptui imediat, poate și dintr-o urmă de teribilism. Pînă și distracțiile își aveau locul în „repertoriul eminescian”. Eminescu avea o intensă viață de noapte, alcătuită din spectacole, petreceri și chiar jocuri de noroc. Apoi, toate aceste escapade erau urmate de lungi perioade în care pur și simplu dispărea, refugiindu-se în universul său creator. în acele momente de liniște și regăsire de sine, Eminescu nu mai era un tînăr rebel, ci juca rolul de „geniul poetic al națiunii”. Se pare, însă, că liniștea poetului nu a durat decăt pînă în iarna anului 1872, cînd întîlnește o tînără subțirică, cu ochii mari și albaștri, nimeni alta decît Veronica Micle. Creația poetică trece în altă perioadă, resimțindu-se pecetea alchimiei dintre cele două suflete.
Revenind acum la cel care a compus capodopere, la cel ce și-a jertifit iubirea de dragul creației și la cel ce sensibilizează mereu prin opera sa… în Bacău, statuia „geniului pustiu dar și rebel” se află pe o alee lăturalnică, parcă special, în ideea de a fi în liniște, de a medita. Mă întreb, totuși, cîți dintre noi ne amintim de ziua marelui poet și măcar pentru o clipă îi vom „cînta creația”?! (Silvia URSU)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!