Casa sufletului

Nostalgii cu Eminescu

Eugen VERMAN

Am auzit, pentru prima oară, despre Eminescu, pe la cinci sau șase ani. Era într-o vară frumoasă și bogată și eu ajunsesem acolo, în satul acela dintre dealuri, la bunicii dinspre mamă, și în seara aceea din camera cu miros de busuioc și lut proaspăt pe dușumea, au străbătut spre urechile mele două voci care cîntau tare frumos: „Pe lîngă plopii fără soț,/ Adesea am trecut,/ Mă cunoșteau vecinii toți,/ Tu nu mai cunoscut…”. Cîntau mama mea, Margareta, și bunica mea, Eufrosina, în vreme ce una aprindea lampa, iar cealaltă pregătea patul în care dormeam… „Vai, ce frumos cîntec…!”, parcă așa am exclamat, atunci, eu, degetarul de om, dar foarte impresionat… „E un cîntec de Eminescu…, a spus bunica mea… Să știi că Eminescu este cel mai mare poet al nostru… Cînd a murit el, eu aveam trei ani, dar părinții mei îl știau, tot satul știa de Eminescu…”. Și, după ce mi-a zis ea cuvintele acestea – acum, eu le reproduc cu aproximație, dar sînt sigur de esența lor – a căutat, între niște cărți de pe etajera din colțul camerei, și a luat de acolo un volumaș, subțire și cam uzat, cu filele aproape galbene, și a adăugat, cu un glas puțin tremurat: „Asta-i cartea cu poezii de Eminescu… Și ține minte: cine nu-l are pe Eminescu în casă, acela nu-i român…!”. Ce n-aș da să am, acum, acea carte în bibliotecă…! Dar anii s-au dus, întîmplări triste au făcut ca înseși cărțile acelea de pe etajeră – erau, poate, vreo douăzeci – să dispară ca fumul, mi-au rămas, însă, în memorie cuvintele bunicii pe care, iată, nici acum, după atîta amar de vreme, nu le-am uitat. Mai apoi, elev la școală, m-am „întîlnit” mereu cu Eminescu. Eu sînt convins că însăși formarea mea ca om e legată de acest nume care e, fără nici cea mai mică îndoială, simbolul culturii poporului meu. În definitiv, omul este manifestarea educației sale. Iar generația mea, generații de-a rîndul s-au clădit sub sceptrul marelui Voievod al Culturii noastre Naționale. Astfel, nu greșesc cînd afirm că Eminescu trăiește în ființa fiecăruia dintre noi. Asta o spun și sub impresia cuvintelor bunicii mele: „Cine nu-l are pe Eminescu în casă, acela nu-i român!”. Adică, în primul rînd în „casa sufletului”. Eminescu e în cugetul și simțirea fiecăruia dintre noi…
…Nu știu în ce măsură copiii și tinerii de azi îl simt pe Eminescu. Acum, cînd globalizarea tinde să „înghită” țări cu tradiții și culturi naționale specifice. Nu știu în ce măsură învățătorii, profesorii de acum, tinerii părinți și chiar bunici „știu” să înnobileze sufletele urmașilor noștri cu spiritul nemuritor eminescian. Profesorii și educatorii mei nu mai sînt demult. Cu aproape trei ani în urmă, cînd, la Liceul „Petru Rareș” din Piatra Neamț, ne-am întîlnit foștii elevi care au absolvit, cu o jumatate de secol în urmă, această prestigioasă școală, ne-am amintit de profesorul nostru de Limba și Literatura Româna, Haralambie Mihăilescu, și am evocat, în fosta noastră clasă, înalta sa ținută profesională și morală. A fost și momentul cînd, cu toții, am zîmbit nostalgic atunci cînd chiar fiul său, profesorul universitar Virgiliu Mihăilescu, fost coleg de clasă și prieten apropiat mie, ne-a amintit cuvintele maestrului: „Cine dintre voi nu-l va învăța pe Eminescu, nu va trece clasa…!”. De fapt, erau cuvintele spuse fiecărei generații de elevi, iar prin „mîna” lui au trecut zeci de generații… Nu, n-a ratat nimeni clasa, căci profesorul avea acel dar înnăscut de a-și face elevii să vibreze, însă era și foarte exigent și, așa, Eminescu s-a statornicit, pentru toată viața, în sufletul nostru. Acum, cînd privesc înapoi, știu că Eminescu trăiește în făptura mea datorită celor care mi-au fost și mi-au rămas atît de dragi…
ntit cuvintele maestrului: „Cine dintre voi nu-l va învăța pe E

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!