De la lume adunate

Zi-i lume și te mîntuie!

Calistrat COSTIN

Fac exerciții de creștinească iertare cu un păgîn (mai curînd „necreștin”, că, nu știu cînd, l-am surprins rugîndu-se, semn că are și el un zeu în care crede), ei bine, „păgînul” (în fine, „necreștinul”) mă înșeală ca pe ultimul dintre proști; prins în flagrant delict, individul m-a rugat în genunchi (părea sincer jalnic) să-l iert, zicîndu-mi că e pentru ultima dată cînd își bate joc de prietenia mea, de sentimentele mele, de îngăduința mea, ce mai, de mine! L-am întrebat dacă escrocul aș fi fost eu și trasul pe sfoară el, cum ar fi reacționat la rîndu-i, m-ar fi iertat sau nu?! Mi-a răspuns deschis, neprefăcut (nefățărnicia lui!): „nu știu, eu nu-s ca tine creștin, dacă stau bine și mă gîndesc eu nu am nici o credință, nici o religie!”. „Totuși”, am insistat eu! Și el: „nu știu… uite, îți propun ceva: fură-mă și tu, înșeală-mă, potlogărește-mă așa cum mi-am bătut eu joc de tine, de prietenia ta, de generozitatea ta și… și vom vedea, deocamdată fii om cu mine și iartă-mă, nu mă tîrî prin tribunale, nu face scandal, că rîd ceilalți, păgînii, necreștinii mei de mine și mă dau afară din cîrdășia lor, contează de azi înainte pe cuvîntul meu din urmă, pe onestitatea mea, totul are o limită… cred că va fi existînd și un dumnezeu al hoților, al escrocilor, al găinarilor de teapa mea, iartă-mă, te-am furat pentru ultima oară…”!
L-am iertat, să fiu în armonie cu „legea” în care m-au botezat ai mei, „lege” de care mă simt tot mai străin! Și-acum aștept… am tot așteptat… într-o zi, deunăzi, „păgînul” meu mi-a mărturisit că vrea să treacă, ba chiar s-a hotărît să treacă la creștinism, că i se pare o „lege” foarte omenoasă! Ce ți-e și cu „legile”, cu „credințele”, cu „religiile” astea! Mi-aduc aminte de vorbele unui filozof, pe care îmi îngădui să le parafrazez puțin: cînd te fură un pungaș de aceeași religie cu tine, faptul acesta te umilește, te revoltă mai puțin decît dacă pungășeala, potlogăria se vădesc a fi opera unuia de altă credință – „acest sentiment este, negreșit, suficient de limpede”!… Oricum, de la inimă mi l-am scos, că, recunosc, personal nu sînt dus de prea multe ori la biserică… Nu-i vreau nicidecum răul, mai curînd mi-e milă, și de el și de mine. Zi-i lume și te mîntuie! Am rărit-o cu întrevederile, cu întîlnirile „de afaceri”, la care mă pricep ca o ciubotă, nu-l mai caut, pentru orice eventualitate, nici el nu mă mai caută, și-o fi făcut plinul…
Aflu, la „ultima oră”, că iertatul meu și-a dat, fără preaviz, duhul, trecînd în lumea celor… drepți! A lăsat cu limbă de moarte să-l ardă, să-l prefacă-n cenușă și cenușa s-o arunce ai lui la canal, cu martori și proces verbal… Nepricopsitul nu și-a trădat credința, nu s-a ținut de cuvînt, nu s-a convertit la fosta mea confesiune (că între timp m-am declarat „liber cugetător”, spre a mă pune „rău și bine” cu toți credincioșii…).
Potlogarul a fost, oarecum întru lauda lui, un caracter puternic, un „personaj”, un tip! Nu trece mult timp de la „încenușarea” apostatului și primesc, prin „poșta specială” un colet, expeditor: „amicul”, hoțomanul, „prietenul”; în pachet o carte, o biblie, am recunoscut-o, și un bilet: „ultimul meu furt din biblioteca ta, am citit-o din scoarță-n scoarță, am înțeles ce-i de înțeles, dar nu m-a convins… iartă-mă! Cred că ți-a plăcut felul în care mi-am luat rămas bun de la lumea voastră. Pe curînd”. L-am iertat, dar reîntîlnirea cu incineratul n-aș vrea să fie prea curînd” că, totuși, viața e uneori chiar foarte frumoasă!ece mult timp de la „încenușarea” apostatului și primesc, prin „poșta specială” un colet, expeditor: „amicul”, hoțomanul, „prie

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!