Quo vadis?

Izvorul de viață al cuvintelor

• despre expresivitatea limbii – poziția lui Maiorescu
față de neologisme

Pentru surprinderea expresivității limbii pe care o vorbim, limbă văzută și ca operă de artă, este nevoie de un orizont foarte larg, pe care filologia îl poate construi doar cu ajutorul filosofiei. Ca dovadă, ne putem gîndi la prestigiul permanent de care se bucură filosofia limbajului, disciplină menită să adîncească studiul cuvîntului. Oricum, ideea privind esența estetică a limbajului este formulată încă de către Platon, în dialogul „Cratylos”. Este adevărat că în acest dialog, considerat prima operă de filozofie a limbajului, Platon urmărea ca țel să descifreze justețea numelor din concordanța lor cu esența lucrurilor denumite, însă atinge și tema privind expresivitatea cuvintelor. El credea că cercetează originea limbii, dar în realitate investiga expresivitatea ei. în timp ce Cratylos susținea că, în esența lor, cuvintele sînt o icoană modelată după natura lucrurilor, adversarul său, Hermogenes, credea că ele sînt rezultatul învoielii vorbitorilor. Pentru liniștirea combatanților intervine Socrate și afirmă că, la început, limbile au fost modelate după înseși caracterele lucrurilor, dar apoi s-au îndepărtat de această origine sensibilă prin înțelegerea între vorbitori. Pe o poziție asemănătoare, mediată de Lessing, Herder și Steinthal, s-a situat și Maiorescu, în ce privește soarta limbii române. O componentă importantă a autorității lui Titu Maiorescu, în domeniul criticii literare, era asigurată de pregătirea sa lingvistică. Avînd această disponibilitate, el s-a angajat într-o luptă strategică pentru ființa limbii române, mai ales cu privire la neologisme, temă de mare actualitate la timpul respectiv. Un timp cu simptomatică aparent paradoxală cînd, la jumătatea secolului al XIX-lea, cu cît creștea năzuința de a valorifica fondul străvechi al limbii, cu atît sporea și nevoia de neologisme. Ideea este că, în timp ce năzuința pentru creșterea potențelor de valorificare a resurselor expresive străvechi ale limbii a apărut ca firească, în fața valurile de neologisme cărturarii responsabili au reacționat, la fel de firesc, pentru a cere respectarea unor reguli. A făcut-o mai întîi, în numele generației de la 1840, A. Russo, iar mai apoi, în numele elitei de la 1870 s-a impus Titu Maiorescu. Ambii veneau cu argumente inspirate de cultura germană. Ambii își îndreptau criticile împotriva viziunii latinizante a ardelenilor, bănuind primejdia spargerii unității limbii române. Deosebirea era dată de următorul fapt: „cu toată reacțiunea lui A. Russo, generația de la 1870 se afla în fața unui val și mai mare de neologisme. De pe catedră, din jurnal, din parlament, de la barou, din instituțiile bancare și comerciale, din toată viața economică și industrială, din oștire, cale ferată, administrație de stat și orășenească, din articolele de modă, din teatru, din viața politică, de pretutindeni creștea valul neologismelor, cu necesitate. Dacă atâta recepție s-ar fi săvârșit în curs de mai multe generații, lucrul n-ar fi fost atât de supărător. Dar în răspasul de cincizeci de ani, s-a primit la noi atâta element străin cum cu greu s-ar găsi pereche într-o altă limbă la un timp egal” (D. Caracostea, „Expresivitatea limbii române”, Editura Polirom, Iași, 2000, p. 256).
Maiorescu ia atitudine împotriva neologismelor atît în ce privește poezia, cît și în ce privește filosofia și știința, conștient fiind că ceea ce cîștigă știința prin neologisme, pierde poezia, ca dimensiune expresivă. Concret, iată poziția maioresciană: „Poetul, chemat a deștepta, prin cuvintele ce le întrebuințează, aceleași imagini sensibile în conștiința auditorului, ce trebuie să le aibă el în fantazia sa, are a se lupta cu o primă greutate foarte însemnată: cu pierderea crescândă a elementului material în gândirea cuvintelor unei limbi. La început, cuvintele corespundeau unei impresii sensibile, și, cine le auzea atunci, își reproducea prin ele acea imagine materială, din care se născuseră. Cu cât înaintează însă limba, cu cât experiența se întinde peste mai multe sfere și cuprinde cunoștința a tot mai multe obiecte de același fel: cu atât cuvântul ce le exprimă devine mai abstract, caută a se potrivi cu toată suma de obiecte câștigate din nou, pierde una câte una din amintirile sensibile de mai nainte și, devenind o noțiune generală, se ridică pe calea abstracțiunii spre sfera științei, însă se depărtează în proporție egală de sfera poeziei” („Critice”, vol. I, București, 1892, pp. 12 – 13).
Dar formularea definitivă a concepției lui Titu Maiorescu cu referire la această problemă o găsim în articolul „în contra neologismelor”, publicat în anul 1881 în revista „Convorbiri literare”. în acest articol găsim o abordare sistematică împotriva neologismelor, autorul recomandînd chiar unele reguli, dintre care mai importante sînt următoarele: 1.- „Acolo unde pe lângă cuvântul slavon există în limba românească populară un cuvânt curat român, cuvântul slavon trebuie să fie depărtat și cuvântul român să fie păstrat”; 2. -„Acolo unde avem în limba noastră obișnuită un cuvânt de origine latină, nu trebuie să introducem altul neologist”; 3. – „Acolo unde lipsește în limbă un cuvânt, iar ideea trebuie să fie neapărat introdusă, vom primi cuvântul întrebuințat în celelalte limbi romanice, mai ales în cea franceză”.
Nu trebuie să înțelegem că Titu Maiorescu era total împotriva neologismelor. Calea pe care o lasă deschisă este aceea legată de sentimentele populare. în acest sens, el spune: „Neologismul se lipește de organismul unei limbi sub fierberea emoțiunii. Exaltarea religioasă, aprinderea revoluționară, mișcarea practică a unui întreg popor sau a unei părți însemnate din el – iată izvorul de viață a cuvintelor nouă ce și le însușește o limbă”.
între argumentele pe care junimistul le aduce împotriva neologismelor este și unul de ordin estetic. Considera că neologismul, fiind un produs intelectualizat, este lipsit de expresivitate poetică, deci inferior cuvîntului băștinaș. Nu trebuie să uităm că în articolul „O cercetare critică asupra poeziei de la 1867” scria că prima condiție a oricărei poezii este „să deștepte prin cuvintele ei imagini sensibile în fantazia auditorului”.
Desigur că astăzi poziția lui Maiorescu nu mai poate fi susținută în totalitate. Rămîne însă meritorie strădania sa pentru impunerea intereselor superioare ale limbii românești la timpul respectiv. în plus, ori de cîte ori se va pune problema neologismelor, așa cum se pune în prezent, raportarea la reperele marelui cărturar este inevitabilă. Ideea este că avem multe de învățat în ce privește grija pentru limba prin care ne definim. (Ștefan MUNTEANU)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!