Cum au pous pe chituci turcii o fabrică din care mînca și Ceaușescu

Blondă, înspumată, aromată, berea de Bacău a sedus, pe vremuri, cohorte de băutori, învederați sau de ocazie. Era cunoscută și căutată peste tot, de la Munte pe Litoral. Cînd se aducea bere, mai ales la litru, cozile apăreau instantaneu. A fost mult timp considerată băutura săracului. Poate a rămas și acum, pentru că berea de Mărgineni, fabricată în coasta Bacăului, se mai găsește numai pe la periferii, prin sate, la un preț care nu o merită. Economia de piață, dar mai ales ceea ce s-a numit, eufemistic, capitalismul sălbatic, au pus-o la pamînt. Interese pe care numai istoria mai ramîne să le judece au îngenuncheat o industrie care era fruntea în domeniul ei. Nu pentru mult timp, deoarece Societatea Bere-Lichior Mărginenei și-a repornit motoarele și fabrică, de mai bine de un an, din nou berea atît de cunoscută. Fabrica – așa cum spune acum directorul ei general și președintele Asociației Salariaților și Membrilor Conducerii, Sergiu Serban – renaște din propria cenușă.

Începuturile fabricii de bere din Mărgineni se regăsesc în anul 1895, atunci cînd a fost înființată aici o fabrică de spirt. Pînă în 1948, cînd a fost naționalizată, aceasta a funcționat doar ca fabrică de spirt. Se fabrica spirt numai din cereale, din porumb. Erau interesate niște familii venite de prin Austria. În acea perioada, în România s-au construit mai multe fabrici de spirt, pentru că spirtul era un fel de aur în economia mondială. În Franța, de exemplu, mai degrabă găseai să cumperi un gram de aur decît unul de spirt. La noi producția de spirt a crescut foarte mult, după Razboi. În Moldova, însă, fabrica din Mărgineni era singura. Aceasta mai avea și fabrica de amidon de la Filipești, tot o fabrică veche, căreia i se spunea „fabrica de scrobeală”. Vechea „Sateanca”. Dar și aceasta a fost naționalizată în 1948. A fost, însă, preluată de fabrica de spirt, așa cum, într-o perioadă, aceasta a avut și apele minerale din Slănic Moldova. După naționalizare, fabrica de spirt a intrat într-un program de dezvoltare, pentru producerea băuturilor spirtoase. Era o secție foarte mică, în subsolul pavilionului de la poartă. Se făcea doar un amestec între spirt și sucurile naturale, care se produceau ușor, pentru că materie primă aveam prin toate pădurile Bacăului.

Totul se fabrica planificat

Dar, înainte de 1966 a început un program de dezvoltare mai amplu, pentru o industrie alimentrară a băuturilor. Astfel, în 1966 a fost dată în funcțiune Fabrica de bere din Bacău. Tot atunci, a pornit și fabrica de drojdie de panificație ș s-a trecut la fabricarea spirtului din melasă. Drojdia se făcea tot din melasă de sfeclă de zahăr, care se găsea la toate fabricile din România, vreo 30 – 37 la număr. Fabrica din Bacău a devinit, astfel, un fel de etalon pentru Centrala berii și industriei aliemntare din România. „Pe circa 12 hectare – spune Sergiu Șerban -, aici se găseau fabrica de malț, cu o capacitate de 10 – 11 mii de tone pe an, fabrica de bere cu o capcitate de 400 – 480.000 de hectolitri pe an, fabrica de spirt, cu o capacitate de două vagoane de spirt în 24 de ore, din numai două coloane de fabricație, și fabrica de drojdie, care ajunsese la o capacitate de 10 – 11 mii de tone anual. Practic, drojdie în România se asigura de fabrica din Bacău și de cele din București și Arad. Iar atunci se consumau cam 120 – 125 de tone în 24 de ore”. Evident, alături de fabricile de drojdie și de spirt a apărut și fabrica de drojdie furajeră, pînă în cinci tone anual. Se folosea, din celelalte două fabrici, borhotul. Erau, deci, la Mărgineni, cinci fabrici. Pe băuturi spirtoase și lichioruri erau, în țară, numai patru fabrici, la Bacău, Brașov, București și Arad. „La noi – își amintește Sergiu Șerban – erau circa 1.200 de salariați. Se lucra în foc continuu. Noi produceam și energia termică, în șapte cazane, și o furnizam la toate întreprinderile alimentare de pe platforma industrială pe care eram, la abator, la fabrica de pîine, la Vinalcool. Ne asiguram cam tot ce ne trebuia, aveam ateliere mecanice, linie ferată uzinală etc. Era o economie bine pusă la punct”. Complexitatea rezulta, însă, din procesul tehnologic și din felul materiilor prime care se prelucrau. Se aducea orz și din Bacău, dar și din Sud, din care se făcea malțul. Se pelucrau cam 15.000 de tone de orz anual și se fabricau 10 – 11 mii de tone de malț, din care 7 – 8 mii le foloseau băcăuanii, restul fiind pentru alte fabrici de bere. „Economia – opinează directorul general al societății din Bacău – era dirijată centralizat, planificat. Hameiul îl luam din România, din Ardeal – Sighișoara, Rupea, Tîrgu Mureș, Huedin. Era un hamei de calitate bună. Acum a rămas o singură fermă acolo. Din hamei luam acizii alfa, care dau amăreala berii, gustul, savoarea, aroma. Buchetul berii nu trebuie să fie astringent, ci trebuie să creeze o senzație plăcuta de amar, care mai cere încă o bere. Și apa e importantă. Noi o aduceam din oraș, o dedurizam în stații proprii și o aduceam la calitatea necesară, cam ca apa plată de acum. În fabrică, nimic nu se pierdea, totul se transforma într-un produs anume”.

Ceaușescu mînca numai pîine facută cu drojdie de Bacău

„Eu cunosc fabrica de la 1 mai 1974 – ne spune Sergiu Șerban. Am fost trimis aici de la Trustul SMA. Eram economist și am fost numit contabil șef. Cunosc bine această fabrică, pentru că totul trece prin prisma banului. Rentabilitatea la produsele noastre era foarte ridicată. La bere, undeva la 60%, mai puțin la drojdia de panificație, care era mai perisabilă, dar care avea și prețuri mici, pentru că și pîinea se vindea cu prețuri scăzute, pentru protecție socială. Rentabilitatea și profitul nu se localizau la noi, ci la cei care fabricau pîinea, de exemplu. Era un transfer de profit”. Fabrica mergea foarte bine. Nu putea satisface toate cererile pe care le primea! Produsele erau căutate. Și drojdia de pîine. O cereau toți, în țară. Se folosea și în circuitul intern al Gospodăriei de partid. Veneau securiștii cu ambalaje speciale, luau cît trebuia și duceau în acest sistem. Ceaușescu mînca pîine făcută numai cu drojdie de Bacău. Era o fabrică model, cu un colectiv de oameni foarte pricepuți.

Privatizare cel puțin dubioasă

Momentul 1989 a fost, însă, crucial. Fabrica a fost privatizată în 1998, pe 16 septembrie. „A devenit societate comercială, din 1990 – precizează Șerban -, cînd și eu am fost numit director general. Am intrat într-un mediu concurențial, pe care l-am simțit pe pielea noastră. Eram obișnuiți cu metodele vechi, cu repartițiile de materii prime, cu cele de produse finite. Trebuia să căutăm piață de aprovizionare și de desfacere. Am fost în situația omului care nu știe să înoate, dar care era aruncat în apă. Am dat din mîini și din picioare. Am învățat totul din mers. În 1998, capitalul social, 70%, al FPS s-a vîndut unei firme din Turcia, Altum Maya. Presa de atunci spunea că a fost o privatizare scandaloasă. Poate asta este și realitatea. Fondul Proprietății Private a dat o parte din cele 30 de procente salariaților fabricii. Pe bază de contract și pe baza cupoanelor de privatizare, salariații au luat 20% din capital. Noi am cumpărat atunci o acțiune cu 45.000 de lei, în 1995. Iar în 1998 FPS a vîndut acțiunea cu 913 lei. O diferență enormă”. Asociația salariaților avea drept de preemțiune, exista și posibilitatea de credit bancar, garantat, sau de ajutor financiar de la FPS, rambursabil. Puteau cumpăra și salariații. Dar i-au anunțat exact a doua zi după ce pachetul de 51% al FPS a fost vîndut. Pe 17 septembrie, data adresei FPS, dar la Bacău aceasta a ajuns după cîteva zile.

Turcii au venit puși pe capatuială

A venit, la Bacău, reprezentantul, noului patron, Firma Pakmaya, al cărei reprezentant era Nazmi Dogan. „Ei conduceau – susține Sergiu Șerban. Au crescut, însă, cheltuielile, managementul lor era unul mai subtil, necunoscut nouă prin partea de inginerie financiară. S-au înființat în București două reședințe pentru patroni, care înghițeau cam 1,5 miliarde de lei pe lună. Dar s-au înființat și o serie de societăți comerciale de tip srl, care țineau direct de acționarul majoritar, pe banii fabricii. Din 2000, au fost vîndute majoritatea activelor prin aceste societăți – fabricile de bere și de drojdie”. În 1999, Fabrica de bere a cumpărat pachetul majoritar de acțiuni de la Vinalcool Bacău, adică 57% din capitalul social. A fost, de asemenea, o cheltuială în plus, pentrru că n-au făcut nimic cu ea, decît ca au vîndut și acolo, unei firme făcute într-un off-shore, Nicoren, care aparținea tot patronului turc de la bere. Nicoren era înființată într-un stat al SUA. Asa s-a ajuns într-o situație precară, în declin financiar, care și-a arătat efectele. „S-a accentuat declinul în 2000 și foarte mult în 2001 – spune Șerban. S-au acumulat datorii importante la Bugetul de stat. La începutul lui 1999 am și avut aprobate două reeșalonări la ele, pentru circa 40 de miliarde de lei. Dar nu s-a plătit la timp, pentru că toți banii pe care îi făceam se încasau la băncile din București. Nouă ne ramînea ceva numai pentru supraviețuire. Datoria, deci, creștea. Nu acuz pe nimeni, dar cred că nici fosta conducere de la finanțele băcăuane nu este străină. Vedeau datoriile crescînd și nu au luat măsuri. Mai ales că au fost și 14 – 15 controale fiscale. Plus că și pe plan local au fost destule protecții. Iar turcul a făcut ce a vrut”.

Ce n-au luat turcii, a distrus statul român

La sfîrșitul lui 2001 a venit alt reprezentant al patronilor, tot un turc, Serhat Erhan, care chiar a stat în Bacău. În 2002, a apărut însă un oarecare reviriment, dar prea mic pentru a se achita cele 550 de miliarde de lei acumulate, cu totul, la bugetul de stat. Nu a fost o producție mare, circa 250.000 de hectolitri de bere, față de 400.000 altădată. Dar s-au mai diminuat costurile. S-a și redus mult protocolul. „Profitul nostru – ne-a declarat Sergiu Șerban – a fost atunci de circa două milioane de dolari. Dar, din luna noiembrie ni s-a anulat autorizația pentru bere. Cea pentru băuturi spirtoase era deja anulată. S-au epuizat și stocurile, pînă pe 1 iulie 2003. Creditorii au cerut, deci, insolvabilitatea, iar prima cerere a făcut-o chiar Asociația salariaților”.

Turcii s-au retras cînd au rămas… pe drojdie

Turcii au înstrăinat de la noi tot ce au putut, în speță toate fabricile vechii întreprinderi. Dar echipa nouă a patronului turc a readus la loc o parte dintre ele. Fabrica de bere și terenul ei era vîndut la Fabrica de bere din Tîrgu Jiu, care era a aceluiași patron. Vînzarea s-a facut pe o simplă factură, fără evaluare, fără inventar. Fabrica de drojdie a fost vîndută la Nicoren LLC, iar fabrica de lichior la Vinalcool. S-au contestat, însă, contractele de vînzare-cumpărare și s-au anulat, iar activele, toate, au fost readuse în patrimoniu. „Turcii – mai spune Șerban – cred că au evaluat foarte bine evenimentele și au șiut că reorganizarea fabricii era singura soluție posibilă. Astfel, au făcut o adunare generală a acționarilor, și-au dat demisia din funcțiile pe care le aveau și m-au propus pe mine ca director. Am avut o discuție dură cu ei și chiar le-am spus că nu mai vreau să-i văd în fabrică. I-am mutat pe toți în pavilionul de la poartă, am pus bariere pe aleile interioare. Deși ei erau patronii. A fost în aprilie 2003. Pe 14 aprilie s-a deschis procedura de reorganizare, iar ei s-au pregătit de plecare. Noi am purtat discuții mai demult cu ei, dar nu voiau să audă, că vrem să preluăm pachetul majoritar de acțiuni. Eu cred că ei din 1998 s-au temut de Asociația salariaților”. Pe turci îi interesa, de exmplu, Fabrica de drojdie. S-a făcut, deci, un protocol cu ei ca după privatizare să cedeze în favoarea salariaților fabrica de bere și de băuturi spirtoase, iar ei să rămînă numai la drojdie. Nici nu au mai comentat, nici nu au revenit la protocol. Nici salariații. Totul a rămas într-o stare latentă. Dar în 2003 angajații au repus protocolul în discuție. Turcii știau ce datorii sînt și au acceptat transferul de acțiuni către salariați. S-au făcut documentele, după lege, s-au depus la Tribunalul București, s-au aprobat irevocabil și s-au depus la Registrul acționarilor, peste tot unde trebuia. Așa, salariații au devenit acționari majoritari, cu aproape 71% din capital, pe 3 august 2004.
Si la Bere-Lichior sa cerut trecerea sub supraveghere specială. Dar a fost respinsă, pentru că acțiunile nu puteau constitui creanță. A venit, însă, un creditor din Buhuși, tot un turc, cu societatea Leopard, care acerut falimentul pentru un miliard și ceva. S-a mers pe acțiunea lor și pe 14 aprilie 2003 s-a deschis procedura de reorganizare judiciară și faliment. Societatea a manifestat intenția de reorganizare și s-a admis. Administrator judiciar a fost numit avocatul Vasile Agapie, contestat de Finanțe, înlocuit cu o firmă din București, contestată și ea de Vasile Agapie, care în cele din urmă a cîștigat. A rămas aici pînă pe 28 septembrie 2006. S-a depus însă un plan de reorganizare făcut de asociația salariaților și comitetul acționarilor, conform legii, care a fost mult discutat, analizat, dar aprobat de creditori și judecătorul sindic pe 15 mai 2006. Atunci Agapie a fost numit în locul consiliului de administrație, iar salariații au contestat și au cîștigat, în septembrie 2006.

Planul de reorganizare dă roade

S-a negociat dezvoltarea ulterioară a situației și s-a ajuns la concluzia că dacă salariații nu aveau alt interes decît să-și păstreze locurile de muncă, să spere că fabrica se va redresa și poate, cîndva, vor primi și dividende, să se înceapă productia, să se plătească datoriile acumulate. Planul de reorganizare a fost, deci, creat pe acest spirit. Și s-a aprobat. „Sigur – crede Sergiu Șerban -, în jurul fabricii, al clădirilor, terenurilor, au aparut tot felul de interese. Dar ne-am făcut că nu le vedem. Noi, salariații, nu sîntem interesați de o concentrare a acțiunilor. Acționarii sînt, aproximativ tot aceia, cu pierderile naturale care au fost. Unii ar vrea sa le vindem ațiunile, dar pe nimica toată. Iar noi vrem ca, măcar, dacă o fi să murim, să o facem stînd în picioare. Eu, dacă aș avea bani și nu ar fi fabrica de bere în Bacău aș construi una. Acum avem circa 900 de miliarde de lei datorii totale (260 de miliarde datoriile în sine)”.
Planul de reorganizare a început pe 15 mai 2006, pentru trei ani. Fabrica și-a reluat producția din iulie 2005. „Am întocmit documentația pentru antrepozit fiscal, din 2004, și am obținut autorizația pe 29 martie 2005 – mai spune directorul general. Am constituit garanția fiscaăa cerută, la Finanțe, și ne-am apucat să pregătim fabrica de lichioruri și pe cea de bere. Din august 2005 am pornit și fabrica de bere, astfel că pe 6 octombrie am ieșit pe piață cu prima bere. Atunci am zis, la evenimentele care erau organizate chiar în acea zi în Bacău, în fața autorităților, că băutura îl însoțește pe om și la bucurie și la tristețe. Fabrica de bere, practic, a înviat, iar cei care înviază din morți au viața veșnică!”.

Fabrica merge

Fabrica de bere Bacău funcționeaza, acum. Dar pătrunderea pe piață este groaie. „Am lipsit de aici un timp – recunoaște Sergiu Șerban -, și e greu să regăsești locul. Berea noastră era foarte cunoscută, însă, și am mizat pe aceasta. Am menținut denumirea ei, am ieșit pe piață. Am căutat, am livrat. A mers, nu chiar cum voiam, dar a mers. În 2005 am făcut o cantitate mică, dar în 2006 am livrat pînă într-o sută de mii de hectolitri de bere”. Încasările nu acoperă cheltuielile, sînt multe cheltuieli de regie, cu spații neproductive etc. Pentru 2007 s-au programat cel puțin 200.000 de hectolitri de bere, pentru care sînt deja peste 70% contracte. (Petru DONE)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!