Fiecare apropiere de Eminescu îmi trezește un sentiment de mirare și o senzație de teamă. Sentimentul de mirare este generat de întrebarea: „Ce-am făcut să-l merităm?”, iar senzația de teamă este dată de conștientizarea micimii forței noastre de cuprindere și pătrundere în raport cu înălțimea creației poetului. în operel lui Eminescu, natura este omniprezentă, constituind cadrul mitic de formare a poporului român și element ocrotitor al iubirii, fiind sprijin în confruntarea cu dușmanii.
Cînd privesc pădurea, văd copaci, păsări, fel de fel de vietăți și atît… Dar Eminescu nu se oprește aici; el vede dincolo de puterea de pătrundere obișnuită, vede „inima naturii”… o inimă care există, acolo, undeva și care dă viață universului, pentru că fără această natură pe care o vedem zi de zi, dar pe care totuși nu o remarcăm, noi oamenii nu am fi existat.
Ea ne dă putere, oxigen, hrană. Eminescu a observat aceasta și a încercat să-i mulțumească, dedicîndu-i poezii. Poezii pentru natură și despre natură. Ce cotidian sună totuși… (Ioana CANCEL)
Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!
Opinii & Comentarii Cititori
0Nu există încă opinii la acest articol.
Fii primul care comentează! Părerile argumentate și respectuoase contribuie la o dezbatere constructivă.