Odă limbii române

Crescută din demiurgica sevă a gîndirii și hrănită de apa vie a ploilor de cuvinte, limba noastră a prins rădăcini adînci în huma roditoare a Carpaților, modelată armonios de valurile ondulatorii ale timpului dunărean, creînd astfel Logosul „spațiului mioritic”, Logos din care cuminecăm și cu care comunicăm asemenea metaforei firii.
Noi, „semințele”, în zborul nostru spre necunoscut, rodim viață prin troiene de cuvinte și necuvinte. Dar în rotirea noastră în cercul-limită al timpului, nu facem altceva decît să rănim în treacăt ideea de limbă cultivată cu înțelepciunea spiritului creator de înaintașii noștri și să călcăm legămîntul sfînt dat de ei: „Las vouă moștenire/ Creșterea limbii românești/ Și-a patriei cinstire“. Astfel, noi, semințele, ne pierdem identitatea, iar germenele vieții și al creației stă să se stingă. Atunci, căutăm un refugiu în cuvînt, al cărui sunet răgușit nu poate străbate clopotul de cristal în care este închis. Atunci, mergem mai departe, cît mai departe, în necuvînt, pentru a ne identifica cu limba, pentru a schimba sensul „căderii“ noastre, din abis spre celest. (Gabriela DĂNILĂ )al căr

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!