„Creația este o salvare temporară din ghearele morții”

Cînd simți că razele soarelui nu-ți mai aparțin doar ție, cînd observi că luna nu te mai ascultă, ascunzîndu-se într-un nor, cînd vezi că Luceafărul cel prea iubit de tine nu mai strălucește pe cerul senin de vară, cînd, mergînd prin iarba fragedă mirosul ei nu-ți mai străpunge sufletul, cînd prietenii cu care discuți nu te mai înțeleg, cînd persoana iubită nu-ți mai crede cuvintele de dragoste pe care i le împărtășești, relizezi că viața nu mai are nici un rost. Și-ți spui: „Acum, nimic nu mai contează!” Și te întrebi: de ce ți se întîmplă toate acestea doar ție și de ce nu altcuiva? Și astfel se naște egoismul în tine și tu știi asta, și accepți cînd ți se spune că ești rău, că nu-ți pasă de nimeni altcineva decît de tine, dar vrei, vrei atît de mult să ai și tu dreptul la viață, să nu-ți interzică nimeni să nu faci ceea ce vrei, să te poți bucura de bucuriile care-ți fac plăcere și să nu-ți mai fie frică de faptele tale, de ceea ce gîndești sau cum gîndești. Ai vrea atît de mult să te consideri un om liber, fără interdicții, fără reproșuri, doar liniște, atîta liniște și înțelegere. Dar știi că asta nu se poate, nu poți cere omenirii imposibilul și nu te poți considera singurul neînțeles, singurul nefericit de pe Pămînt, cu toate că în momentul acela tu ești unica persoană care mai contează pentru tine. Și cine este vinovat de aceste nelegiuri aduse nouă înșine, ce nu ține seama că durerea este singura, dar și cea mai puternică cicatrice adusă inimii, sufletului nostru? Cine poate să lovească în noi cu atîta cruzime și răutate fără să se gîndească la urmări? Cineva căruia nu-i pasă de urmări pentru că urmările și le face singură, cineva căruia durerea îi este plăcerea cea mai diabolică ce poate exista pentru ea, cineva pentru care cruzimea și răutatea sunt plăcerile care pune baza întregii sale premeditări.
Și singura vinovată de toate aceste fapte infame este VIAȚA însăși.

Dar gîndește-te puțin: cîte dorințe ți-a îndeplinit viața? Cîte bucurii, cîte întîmplări frumoase ai petrecut alături de prietenii pe care ți i-ai dorit întotdeauna și în sfîrșit i-ai găsit? Și spune-mi, unde ai fi descoperit toate lucrurile frumoase ce există pe acest Pămînt, dacă viața nu ar fi existat? Și dacă nu ești de acord cu acestea, dacă anarhistul din tine te obligă să urăști aceste lucruri, atunci răspunde-mi la această întrebare: iubești? Iubești cu adevărat, iubești cu tot sufletul tău, cu toată ființa ta? Iar dacă din fericire îmi voi răspunde afirmativ, atunci află că iubești tot o viață, oricare ar fi ea. însă, pentru cei ce nu cred în dragoste… e bine, pentru că ei tot cred, cred în muzică, în poezie, în Dumnezeu sau în orice altceva, dar tot cred (pentru că a nu crede în nimic, a nu avea un scop în întreaga ta viață, înseamnă a trăi dulcea inconștientă a omului iubire) și tot viață e, orice e viață, pînă și moartea. Pentru că dacă nu se trăia nu ar fi avut ce să moară. De aceea, viața este suprema stare ce poate exista pe Pămînt. Și așa cum zicea tot Cioran: „Moartea nu poate fi înțeleasă decît dacă viața este simțită ca o îndelungată agonie, în care moartea se îmbină cu viața.” Deci, aveți grijă atît cum vă trăiți viața, cît și moartea. (Dina ȚARĂLUNGĂ)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!