JURNALUL UNUI OUTSIDER

Educația ca prioritate

Ioan NEACȘU

Săptămîna trecută a fost publicat pe site-ul MEdC proiectul noii legi a învățămîntului, pentru dezbatere publică. Sindicatele, presa, părinții și elevii au format un cor de proteste care mai de care mai indignate, pornind, în bună tradiție românească, de la o precară cunoaștere a problemei. Dacă părinții și elevii mai pot fi scuzați, ziariștii care scriu după ureche, fără o foarte bună documentare prealabilă, sînt de condamnat deoarece fac mult rău vehiculînd idei alarmiste, care nu au nimic de-a face cu eforturile de reglementare a „priorității naționale” – care este învățămîntul.
Modernizarea învățămîntului este subiect de discuție de cînd există învățămînt modern. Amenzi pentru părinții care nu-și trimit copiii la școală există de pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza, absurdă a fost abia reglementarea comunistă potrivit căreia era obligația cadrului didactic să aducă elevii la școală. Structura planurilor de învățămînt, a programelor școlare, a manualelor, chiar organizarea școlii sau finanțarea ei au fost mereu „modernizate”. Acest proces continuu este normal, nu-i vorba de nici o criză, doar că sînt și aici niște reguli. Cea mai importantă este aceea că schimbări majore nu trebuie făcute mai des de zece – doisprezece ani, în așa fel încît un elev să nu prindă în cursul școlarizării mai mult de o schimbare. Legea învățămîntului din 1994 îndeplinește această condiție. Separarea legii învățămîntului preuniversitar de o lege a învățămîntului universitar mi se pare necesară. De asemenea, mi se pare necesară punerea de acord a structurii școlii cu școala din Uniunea Europeană și Constituția. Că pare absurd să vorbești de educație publică de la vîrsta de un an, sau să incluzi un an pregătitor înaintea primei clase primare, cînd învățătorii se plîng și așa că elevii vin la școală cu alfabetul gata învățat, este adevărat și aceste lucruri trebuie discutate, dar nu emoțional, ci cu argumente și de către specialiști adevărați. Ministerul a oferit două variante, din discuții ar putea ieși o a treia variantă, adevărul este că prevederea constituțională potrivit căreia tinerii au dreptul la muncă de la vîrsta de 15 ani (art. 45) nu prea poate fi armonizată cu școala obligatorie de zece ani. Eu sînt pentru păstrarea sistemului cel mai vechi și cu cele mai bune rezultate în învățămîntul românesc: patru ani școala primară, patru ani gimnaziul, patru ani liceul. Dar o discuție tehnică ar fi prea complicată pentru un articol de ziar.
Cît privește conținutul, sînt foarte mulțumit că s-a păstrat și a fost nuanțat articolul 3 cu privire la idealul educațional. Poate ar trebui mai apăsat spus că nu ne propunem să scoatem din școală cusătorese ori menajere, nu formarea unor muncitori care sînt ceruți de piața muncii trebuie să fie idealul educațional al școlii, ci în primul rînd educarea unui om moral, bun cetățean și avînd cunoștințe suficiente pentru a aborda orice oportunități de pe piața muncii. Ideea formării de muncitori a existat și pe vremea lui Ceaușescu, se vorbea atunci de „educația politehnică”, dar se făcea „practică continuă” (sic!) mai ales în scopul de a fi exploatată forța de muncă a elevilor și a cadrelor didactice. Rezultatul a fost că se rupea continuitatea anului școlar cu săptămîni, sau chiar luni în care elevii deveneau muncitori. Elevi care se pregăteau pentru medicină învățau să fie strungari, de exemplu. Adevărul este că cea mai bună educație practică este educația teoretică, deoarece ea permite viitorului absolvent să abordeze o gamă foarte variată de meserii. Există o piramidă a formării culturale: la bază stă cultura generală – și baza asta trebuie să fie cît mai extinsă! – urmează apoi cultura generală de specialitate și, în vîrful piramidei, cea mai îngustă, dar cea mai complexă – cultura de specialitate. Specializarea poate merge cu îngustarea domeniului în favoarea aprofundării lui pînă acolo încît, așa cum spune o butadă, cel mai mare specialist ajunge să știe totul despre nimic ! Lăsînd gluma, am spune că baza învățării în școala preuniversitară trebuie să fie cultura generală, iar în centrul ei trebuie să stea educația morală și religioasă. Mi se pare prea devreme să aibă dreptul elevul să-și aleagă religia, confesiunea sau să prefere doar educația morală la vîrsta de zece ani. Cred că, potrivit Constituției, acesta este un drept, dar și o datorie a părinților sau a tutorilor legali. Dacă privim la degradarea morală care se întinde, dacă vedem cum televiziunile și internetul contribuie din plin la educarea tinerilor ca viitori delincvenți, vedem că o prioritate a școlii românești, poate cea mai stringentă, este educația morală – care poate și trebuie să se sprijine pe educația religioasă. Pe această bază trebuie clădite apoi celelalte elemente ale educației, în primul rînd umanistă, cu educația cetățenească, filosofică, literară, istorică și, obligatoriu, o limbă sau două de circulație europeană, abia apoi cunoștințele de știință – matematică, fizică, biologie, chimie, geografie – și la sfîrșt de tot, în școala profesională sau în învățămîntul superior, educația tehnologică. A proceda invers, a pune la baza învățămîntului formarea profesională înseamnă a așeza piramida aceasta cu vîrful în jos!
Sigur că eu am schițat aici o posibilă discuție, dar vreau să subliniez chiar prin tonul acestui articol faptul că subiectul, de o importanță capitală pentru România, trebuie abordat fără polemici emoționale, cu gravitatea pe care o impune reproiectarea celui mai important sector al societății noastre.a de un an, sau să incluzi un an pregătitor înain

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!