Natașa, Angela și Vladimir Voronin

Claudiu BOANGIU

în vara lui 1992, pe la sfîrșit de iunie și început de iulie, dacă îmi aduc bine aminte, am petrecut două săptămîni la Predeal. Eram o gașcă nebună, formată din tinere cadre militare din toată țara. Ne reunisem la un curs de alpinism care ne ocupa diminețile, „la stîncă”, dar ne lăsa o grămadă de „timp la dispoziția ostașului”. Așa se face că, de după-amiază și pînă în noapte, bîntuiam prin stațiune. Ca oricare tînăr, eram (pre)dispuși să ne băgăm în tot felul de aventuri, oricare ar fi fost acelea. Seri cu discoteci și bere, ieșiri în celelate stațiuni de pe minunata Vale a Prahovei, figuri noi în cercul nostru… Așa am ajuns să le întîlnim pe Angela și Natașa. Tinere, pline de viață, studente la filologie în București și „de pămînt” din Republica Moldova. Zvîrlugile veniseră într-o „tabără de vară”, să exerseze un „grai străin” pe perioada vacanței. Așa am aflat că limba aleasă de ele era… româna. Pe care, lăsînd la o parte amuzantele „minunății” specifice dialectului, o vorbeau foarte corect. Și ne-am mirat, și le-am întrebat de ce văd limba română ca pe una străină lor. Și ne-au răspuns… în primul rînd, ele nu sînt românce, nici moldovence, ci moldovance, ceea ce este cu totul altceva! Iar limba lor maternă este moldoveneasca, cea națională fiind rusa. Și că locul lor, ca stat, este sub fustele „mamei Rusia, nu alături de România. Limba română? E doar o limbă străină, vorbită într-o țară străină! Degeaba am încercat să le explic că și eu sînt moldovean, dar mă știu român sadea. Nici un argument nu a prins.

Peste ani, prin 1998, un alt moment a produs uimirea naivului din mine. Nu mai știu ce oficial de dincolo de Prut a vizitat județul nostru. Evident, acesta s-a întîlnit cu prefectul, cu președintele Consiliului Județean și cu alți reprezentanți ai autorităților locale. Presa a fost și ea de față. Și am constatat surprinși că moldoveanul avea cu el un translator, prin intermediul căruia a răspuns interpelărilor noastre.

Nu am nimic a spune împotriva felului cum gîndesc moldovenii de dincolo de Prut. Cîtă vreme o fac între granițele pe care, vrem, nu vrem, trebuie să le respectăm. Și unii, și alții. Noi, cu ale noastre, ei, cu ale lor. E, însă, „oleacă” deranjant să ascult un președinte de stat, așa cum este dl Vladimir Voronin pentru Republica Moldova, dîndu-și cu părerea despre cam ce crede el că aș vrea eu. Și anume că, după aderarea la Uniunea Europeană, problema identității etnice să devină o problemă ce va ține de exprimarea voinței cetățenilor și nu de politica impusă de stat (!). Nu prea înțeleg pe care zece milioane de moldoveni îi deplînge în pomposu-i discurs și ce-ar dori pentru ei. Probabil pe toți cei care trăiesc în România, Ucraina și Moldova, trei state diferite. Fiecare dintre aceștia e liber să facă și să ceară ce vrea. Inclusiv dumnealui. Care-mi lasă, însă, impresia că și-ar dori, mai ceva decît alții de pe la noi care o tot caută cu autonomia, o divizare a României. Dar eu nu am auzit pe nici un moldovean dintre cei din jurul meu să susțină c-ar fi minoritate națională în România.ății etnice să devină o problemă ce va ține de exprimare

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!