In memoriam

Doi pentru eternitate

Eugen VERMAN

Timpul s-a oprit în loc pentru încă doi foști colegi și prieteni: Constantin Azoiței și Constantin Bursuc. Ei continuă lista, din nefericire tot mai lungă, a celor pe care i-am avut lîngă mine mulți ani și de a căror prezență binefăcătoare m-am bucurat. S-au dus ziariști, publiciști de mare valoare, onești, dar neobosiți truditori ai condeiului, precum Victor Enășoae, Dumitru Mitulescu, Stelian Nanianu, Vasile Sporici, Constantin Maftei, Octavian Voicu, Nicolae Lungu, Mircea Lupu, Cătălin Stupcanu, Gheorghe Pătrar, Mihai Pauliuc… Și, acum, Constantin Azoiței și Constantin Bursuc. Am fost la catafalcul lui nea Costică Azoiței – cum îi spuneam noi – și, privindu-l, mi-au revenit în memorie, în acele momente dureroase, anii aceia, trecuți atît de repede în neantul Timpului, cînd îi eram în preajmă. Au fost, cred, vreo douăzeci. Nea Costică era corespondentul unui ziar mare, România Liberă, publicație cunoscută pentru exigența sa, din care-și făcuse un binemeritat renume. Nu semna oricine în paginile acelea, trebuia să ai și talent, adică să fii înnăscut pentru gazetărie, trebuia să fii și „ațos”, trebuia, poate în aceeași măsură cu vocația, să fii un om de caracter. Iar nea Costică Azoiței întruchipa toate aceste calități, le întruchipa din plin. Eu, la „Steagul roșu” – eram și în primii ani de gazetărie – aveam nevoie de modele ca de aer, iar în omul acela serios, blajin, cuminte, cu sufletul atît de generos, am găsit un strălucit model ce mi-a călăuzit cariera care, iată, acum, a ajuns – chiar de 1 martie – la 47 de ani! Nea Costică…! De ce, oare, Dumnezeu nu ne-a dat putința să întoarcem timpul înapoi, măcar și pentru cîteva clipe! Să ne amintim de vremurile cînd mergeam pe teren împreună și-i urmăream reacțiile, întrebările, întreaga comportare, și cînd îmi spunea, băiete, ziaristul nu merge în control, noi trebuie să fim apropiați de cei cu care vorbim, să căutăm să le inspirăm încredere, chiar dacă îi vom critica… Și așa se purta, apropiat, cu grijă, cu o înțelepciune proprie numai lui, dar nu se lăsa „dus cu vorba”, punea întrebări la obiect, dovedind cunoașterea domeniului de care se interesa. După care trecea la redactare, l-am urmărit nu o dată cu cîtă migală scria, tăia și scria și ce ieșea din mîinile lui era o adevărata bijuterie… Și au trecut anii și nea Costică a ieșit la pensie, dar n-a stat nici un moment să se „odihnească”. Veteran de război fiind, dar și ziarist adevărat, a scos, mai departe, o publicație la Casa Armatei, îl întîlneam uneori cînd pleca sau cînd venea de la noua lui „misiune” – așa-i spunea activității „post-pensionare” – și era încîntat și încrezător în steaua lui. Și, deodată, a plecat definitiv!
Tare regret că o boală – care, sper să fie trecătoare, mă cam chinuie în ultima vreme – nu m-a lăsat să merg la Buhuși și să-l conduc și eu pe ultimul drum pe Costel Bursuc. Eu m-am atașat de el și el de mine chiar din ianuarie 1965, cînd am venit la fostul cotidian regional și, mai apoi, județean, „Steagul roșu”. Redactor șef era Victor Enășoae, iar adjunct Dumitru Mitulescu. Costel era fotoreporter. Viața lui Bursuc, în mulții ani de gazetărie – a fost, poate, cea mai stresată căci el era, mai întîi, chemat și trimis în cele mai îndepărtate locuri din regiune și, după aceea, din județ, la tot felul de evenimente – de la incendii la sonde la sinucigași găsiți prin fîntîni sau spînzurați de clanța ușii, de la marile și triumfătoarele mitinguri pentru pace la adunările ceapiștilor de la Mîlosu, de la „Țesătoria” din Buhuși, la Fabrica de Zahăr din Sascut… Nu, nu l-am văzut vreodată obosit, tracasat sau supărat, el zîmbea, știa să facă haz de necaz, lua totul în șagă, asta-i viața, așa zicea… Cu el pe teren aveai lîngă tine Buna dispoziție, Omul de inițiativă, Avangardistul. În Costel Bursuc am avut un prieten foarte apropiat; ranchiuna, egoismul, avariția îi erau străine. În el am găsit modelul Tenacității, Încăpățînării pozitive, dacă-i pot spune așa, tot timpul s-a luptat cu propria lui condiție de fotoreporter, idealul lui fiind să ajungă un adevărat artist. Și a fost și un adevărat fotoreporter, dar și un autentic artist al fotografiei. Expozițiile pe care le-a organizat au vorbit prin ele însele despre ce înseamnă talent, abnegație și, cum aminteam, tenacitate. Revoluția din ’89 l-a găsit la datorie. A publicat, în primele numere ale „Deșteptării”, o mulțime de fotografii din noua istorie a județului, a țării… Iar atunci cînd a trebuit să lase locul altora, s-a pensionat, ne-am întîlnit, după aceea, cîțiva ani, după care a plecat la Angelica, fiica sa, medic în Focșani. Iar acum, în prag de primăvară a anului 2007, s-a ridicat în Panteonul băcăuanilor care au slujit presa și, prin ziar, oamenii comunității, a plecat, împreună cu un alt Constantin, pentru a se întîlni cu cei care s-au dus mai înainte…semna oricine în paginile acelea, trebuia să ai și talent, adică să fii înnă

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!