Cronică de teren

Sar, iar, inundațiile pe noi!

Vasile PRUTEANU

Stăm în ogradă la dom’ primar și spargem nuci. Eu, el și vreo trei consilieri aleși. Dezbatem teoria conspirației pusă la cale de ploile și inundațiile de săptămîna trecută. O stuchitură de pîrîu pe care-l treci vara dintr-un hop s-a umflat și a inundat cîteva case. Lumea s-a speriat rău de tot. Spaima a trecut repede, fiindcă apele s-au retras. Acum discutăm aprins ce ar trebui făcut. Unii zic să săpăm o altă albie, alții că mai bine am face niște vălătuci din sîrmă, în care să băgăm pietre. Ridicăm un dig în cotul de la deal de sat, că-i locul mai lăsat. Din cauza asta apele o iau de-a dreptul peste șes. Un diguleț ar îndrepta apele mai spre stînga și le-ar împinge în văioaga adîncă de trei metri, de unde n-ar mai putea ieși.
– Auzi, Valerico – zice primarul – adă o cană de căpșunică, s-o gustăm puțin. E de anul trecut, că s-au făcut struguri mulți, ne lămurește el. Femeia aduce o cană rubinie, aburită. Toarnă în paharele de cristal, cu picior înalt, ca de barză. Vinul e parfumat, răcoros.
– Muiere, dar tu de ce nu stai cu noi? Că dumnealor sînt oaspeți la amîndoi, nu-i așa? Stăpîna casei aruncă un știulete după cîine și tace. într-un tîrziu se așează pe un scăunel, nu înainte de a-i lua primarului paharul din față, drept pedeapsă că-i zice muiere și cu specificația că dacă mai bea mult, iar o să horcăie la noapte.
– Păi, muiere vine din spaniolă, Valerico, ca almanahele lui Vanghelie. Doar ai fost și tu în Spania la căpșuni. Nu zic ei muhere la femeie?
– Tanti Valerico, ești acasă? – se interesează o fată durdulie, de la gard. E învățătoarea cea nouă, îmi face cu ochiul unul dintre consilieri.
– Dar tu nu vezi că-s acasă? Ia, zi-i Nuțico, care-i baiul?
– Auzi tanti, îmi împrumuți și mie, te rog frumos, pentru diseară, meșa matale cea roșcată și pantofii cu blachiuțe?
– Da’ ce-ți trebuie ție atîtea? Te măriți? – întreabă, intrigat,dom’ primar.
– Nu, nimica, dar diseară-i bal la Helegiu și la strigătura aia „Bate talpa la podeală / Să sară zeama din oală!”, pantofii cu blachiuțe dau bine.
– Cu meșa și pantofii te pricopsești – remarcă tangențial unul dintre consilieri.
– Auzi, nea Ilie, matale ai face bine să nu te amesteci. Dacă nici mîine nu lași băiatul la școală, ai de-a face cu mine. âți trimit hîrtie cu amendă prin polițist, să știi – îl pune la punct, glacial, Nuța.
– Ca ce, tu?
– Ca tată denaturat și antieducațional.
Tanti Valerica se ridică greoi și se duce să aducă obiectele revendicate. Le înmînează Nuței ceremonios, zicîndu-i să aibă grijă să nu-și pună pantofii pe cap și meșa la fund, ca să fie mai atractivă pentru Nicușor ăla a’ lui Leoarcă. Nuța o asigură că nu face ea greșeli din astea și pleacă mulțumită. Sosește și fata primarului, aprinsă la față și supărată că a luat 5 la fizică.
– Să știi că te tund dacă mai iei note din astea, o amenință tanti Valerica.
– Măi, oameni, hai să hotărîm ce facem cu inundațiile – revine la subiect dom’ primar. Eu zic să facem 20-30 de baloți cu pietre și să-i punem dig. Sîrmă dau eu. O țin în șopron de vreo patru ani. Văd că nu se învrednicesc cîțiva oameni să vină cu cîte-un cherpedin să lege baloții. Pietre sînt, slavă Domnului. Ar fi cam o zi – două de muncă. Am scăpa casele din vale de inundații.
– Mare-i Dumnezeu și ne vede. Poate ne ocolește și anul ăsta. La anul, mai vedem noi, zice nea Ilie.
– Dumnezeu ne ajută dacă ne-ajutăm și noi – completează vorba consilierul nea Petrache Sovîrf. Că inundațiile astea au și ele teoria lor, nu-i așa? Pînă să primească răspuns, strigă iar cineva la poartă; unul tuns chilug și cu cipilică „Steaua”:
– Veniți la telefon, la mine, dom’ primar, că al dumneavoastră n-are ton. Vă cheamă de la județ.
– Stai iar vreo trei zile pe-acolo, nu-i așa? – zice tanti Valerica. Doar de n-oi pune eu mîna pe județul ăla să-i smulg tot părul din cap.
– Sun eu mai tîrziu, Ioane. Acum avem ședință cu inundațiile, zice primarul.
– E dom’ prefect la telefon și nu cred că-i bine să-l lăsați mască. Cică e urgent de tot, că are o problemă cu ciclul. Adică, cu școala, cu ciclul doi.
– E un proverb: „nu-i ușor să oprești piatra aruncată din mînă și vorba din gură”, observă malițios consilierul Tică Porumbel, uitîndu-se la fața crispată a Valeriei.
– Amînăm ședința pe altă dată. Acum mă pregătesc de județ. Voi mai puteți rămîne. Cu inundațiile mai vedem noi, că nu dau turcii – zice dom’ primar precipitîndu-se spre plecare. Of, cum mai sar iar inundațiile astea pe noi – completează el, aruncîndu-și în grabă o scurteică pe umeri.
Intrăm toți în casă, că iar a început să plouă. Nu tare, ci mărunt. Nu-i nici o amenințare. Deocamdată. – adă o cană de căpșunică, s-o gustăm puțin. E de a

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!