Iubirea aproapelui
pr. prof. dr. Constantin LEONTE
Motto: „Dragostea este scut al credinței, fortăreață a nădejdii, chezășie a mîntuirii, medicină contra păcatului, coroana păcii, slujba adevărată pentru Dumnezeu. Necesară pentru cei slabi, ea onorează pe cei puternici. Prin ea își păstrează credinciosul harul lui Dumnezeu”. (Sf. Ciprian al Cartaginei)
Trei sînt temele ce se desprind din Evanghelia Duminicii a VI-a după Rusalii: credința în Dumnezeu, iertarea păcatelor și iubirea aproapelui, asupra căruia medităm.
Motto-ul citat, pe care îl găsim în scrierile Sfîntului Ciprian, ne arată în mod limpede că dragostea nu numai că este mai mare decît credința și speranța, ci că este și izvorul acestora. Iar dacă dragostea este izvorul, atunci toate celelalte virtuți nu sînt altceva decît diferite forme ale iubirii lui Dumnezeu.
Dumnezeu vrea de la noi forma concretă a materializării iubirii Lui, adică faptele bune, care ne confirmă că sîntem pe calea autentică și sigură a mîntuirii.
Dacă ne-am iubi aproapele, pe Dumnezeu și întreaga Sa creație, nu am putea fi capabili să cădem în păcat, iar în lume ar fi o armonie perfectă, omul putînd să se apropie de sfințenie, deoarece iubirea te înalță, îți creează o stare de bine, de optimism și de pace sufletească. Din nefericire, în secolul în care trăim devine din ce în ce mai greu, aproape imposibil, să iubim necondiționat tot ceea ce ne înconjoară. Grija zilei de mîine, agresivitatea și nerăbdarea prezentă în toate sectoarele societății, dorința de a acumula cît mai multe bunuri materiale îngustează și mai mult orizontul sufletesc al semenilor noștri. în acest context, credinciosul trebuie să se silească a iubi, chiar dacă n-are iubire, să se silească să fie blînd, chiar dacă îi lipsește blîndețea, pentru că începutul și sfîrșitul mîntuirii este dragostea, așa cum ne învață Sfîntul Antonie cel Mare.
Nu trebuie să ne îndoim niciodată că Tatăl ceresc, în grija Lui nemărginită față de oameni, pentru care a trimis pe însuși Fiul Lui, Iisus, ne va mîngîia în momentele de deznădejde. Iar semnul credinței neîndoielnice este dragostea, așa cum subliniază Clement Alexandrinul în lucrarea sa „Pedagogul”.
De altfel, și Mîntuitorul nostru Hristos subliniază și ne transmite de mai multe ori, prin cuvintele Evangheliilor, că semnul de recunoaștere al ucenicilor Săi nu va fi prezentat de minuni, ci de dragoste, iar Sfîntul Ioan Gură de Aur accentuează faptul că dragostea este un dar cu mult mai însemnat și mai strălucitor decît a învia morții.
Așadar, un om cu adevărat puternic și nobil este cel care are și putere de iertare mare, care nu știe ce este invidia și se poartă cu blîndețe și cu dragoste față de semenii săi și, deci, merită să fie numit fiu, după har, al lui Dumnezeu. (Va urma).ansmite de mai multe ori, prin cuvintele Evangheliilor, că semnul de recunoaștere al ucenicilor Săi nu
Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!
Opinii & Comentarii Cititori
0Nu există încă opinii la acest articol.
Fii primul care comentează! Părerile argumentate și respectuoase contribuie la o dezbatere constructivă.