JURNALUL UNUI OUTSIDER

Activistul și educația

Ioan NEACȘU

Primul meu contact cu învățămîntul, în anii ’50, a fost descurajant. Un secretar de partid de la regiune, de felul lui muncitor la Nicolina, a tunat și a fulgerat că în timp ce în fabrici muncitorii depășesc planul și reduc rebuturile, amărîții de profesori și învățători lasă corigenți și repetenți, deci fac rebuturi cu duiumul. S-a ridicat un învățător mai în vîrstă și i-a explicat tovarășului că tot satul de unde este a trecut prin mîinile lui, că au ieșit din modesta școală sătească și profesori, și medici, că oamenii sînt bine educați, inclusiv cei care au rămas în sat. Oamenii, însă, nu-s șuruburi, ei nu pot fi educați pe bază de plan de producție, cu procente admise de rebuturi etc. Mi-a crescut inima de bucurie cînd am văzut cum învățătorul modest l-a pus la punct pe activistul arogant. A trecut de atunci o jumătate de secol. O jumătate de secol de umilințe și dispreț, pe care dascălii României au parcurs-o cu demnitate. Chiar dacă tovarășul de la partid era lăcătuș-mecanic și habar nu avea ce-i școala, profesorii închideau ochii, suportau beșteleala, apoi își vedeau de treabă. Strălucita noastră cultură, cu literatura, teatrul, muzica, școala de medicină, agronomie, arhitectură, cu generațiile de ingineri care-s apreciați oriunde în lume sînt rezultatul muncii acestor modești dascăli, care au suportat cu stoicism disprețul tuturor regimurilor și au înțeles menirea lor mesianică pe acest pămînt.
Se vede, însă, că încă nu ne este dat să intrăm în rîndul lumii. Zilele trecute am asistat la un spectacol dezgustător al demagogiei politice, al cărui subiect a fost educația. Mă mir că s-au găsit atît de mulți profesori care să participe la această mascaradă, care nu avea alt scop decît acela de a mai bate încă un cui în pantof guvernului. Domnul al cărui nume pentru mine este tabu a citit cu mare dificultate un raport cu un conținut străin pentru el. Oricît s-a străduit domnul profesor Miclea să evite termenii tehnici din raportul care nici măcar nu era al „comisiei”, ci era subtilizat de la minister, nu a reușit să facă un text lizibil cît de cît pentru cineva care nu are nici o legătură cu domeniul educației, dar chiar nici una! De fapt, raportul trecea în revistă mai multe observații arhicunoscute, care au stat la baza redactării noilor legi: legea învățămîntului preuniversitar, legea învățămîntului universitar, legea statutului personalului didactic. Aceste legi urmează să fie trecute prin parlament în viitoarea sesiune. Spectacolul organizat la Cotroceni nu a avut nici un rost, poate doar pe acela pronunțat demagogic de a arăta „boborului” că nenorociții de profesori habar nu au pe ce lume sînt și a trebuit să vină activistul atoateștiutor să le explice cum se face o programă școlară, sau un plan de învățămînt! Dacă vorbim despre învățămînt și cercetare, discuția era inutilă deoarece forța uși deschise. Dacă vorbim despre Educație, atunci problema se pune cu totul și cu totul altfel. La educație participă familia, școala, biserica, mass-media, instituțiile culturale, armata, poliția etc. Educația permanentă, sau continuă, trebuie desfășurată după anumite strategii, dar nimeni nu s-a gîndit să le elaboreze. Ministerul Culturii a pornit, timid, un program de renaștere a căminelor culturale, dar fără orizont, atîta timp cît nu face parte dintr-o strategie națională. Poate un Forum pe această temă ar fi fost necesar și eu l-aș fi aplaudat sincer.
Spectacolul de la Cotroceni a avut, însă, un alt scop. El a vrut să arate că singurul om din România care se gîndește la educația poporului este știți dumneavoastră cine, dar a vrut și să mai pună în dificultate guvernul solicitînd 6% din PIB pentru educație. Prinzînd șpilul, domnul Mircea Geoană a cerut chiar 7%! Această politică, de o demagogie grețoasă, de a supralicita pentru a pune în dificultate adversarul este aplicată de PSD și în problema votului uninominal, unde cere vot uninominal în toate circumscripțiile și pentru președinții consiliilor județene, știind sigur că majoritatea parlamentarilor se vor opune! Este un fel de reducere la absurd malonestă, o armă politică pe care eu aș trece-o în rîndul armelor interzise. Asta-i, îns, un alt subiect. Dacă ne întoarcem la ședința de la Cotroceni, aș mai dori să remarc două subiecte. Unul este cel al institutului național de cercetare, propunere absurdă, atîta timp cît avem institutele Academiei Române. Un asemenea institut ar fi cam așa cum era academia domnului Mihnea Gheorghiu, structură paralelă făcută de tovarășa „acad.dr.ing.” pentru a nu se amesteca printre academicienii de rînd… Sau ca institutul domnului Patapievici! A doua problemă ar fi aceea a doctoratelor date pe bandă rulantă. Dar și licența se dă tot pe bandă rulantă, și masteratul. La ce folosește? Poate doar să fie puse diplomele în ramă, precum diploma de omul anului, primită de la americani pe bani de un mare poet și politician, nu spun cine, că mi-i rușine! De cînd lumea, un doctor se mîndrește cu faptul că este elevul unui savant, a cărui operă o continuă. Iar un conducător de doctorat își alege ca discipoli doar pe cei în care are încredere că vor duce mai departe numele lui. În această zonă eterată a creației ajung foarte puțini, ei nu trebuie votați, precum politicienii vulgari, ci trebuie admirați și recunoscuți în măsura în care lumea științifică îi recunoaște. A vorbi aici despre pile și bani dați drept șpagă înseamnă a coborî sacrul științei în profanul politicii.
Oare autorul întregii mascarade înțelege măcar o parte dintre ideile de mai sus?, care nu avea alt scop decît acela

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!