Profesor băcăuan, taximetrist pentru un an

• un profesor de la școala nr. 19 a îmbinat un an de zile catedra cu taximetria • omul avea nevoie de bani pentru a obține casa pe care tatăl său i-o lăsase cu limbă de moarte • Liviu Țornghibel s-a lăsat de cea de-a doua meserie din cauza taxelor exorbitante

Cei care-l cunosc pe Liviu Țornghibel, profesor de matematică la Grupul Școlar băcăuan „Al. I. Cuza”, au fost poate surprinși să-l vadă, acum un an și ceva, la volanul unui taxi prin diverse colțuri ale orașului. Deși pare de necrezut ca un dascăl să îmbine catedra cu taximetria, omul nostru a reușit, de nevoie, această performanță. Nu pentru că s-ar fi dat în vînt după noua îndeletnicire, ci pentru că salariul din învățămînt nu i-a permis să împlinească o dorință a sa și a tatălui său, azi dispărut dintre cei vii.

Povestea lui Liviu Țornghibel, în vîrstă de 54 de ani, începe cu numele său atît de rar întîlnit. „Numele vine de la bunicul meu dinspre tată, despre care se spune că ar fi avut origine olandeză și care-a fost coleg de bancă și bun prieten cu scriitorul Mihail Sadoveanu, avîndu-l ca învățător pe celebrul «domn Trandafir»”, ne-a explicat profesorul. Băcăuan de-o viață, Liviu Țornghibel a avut o înclinație deosebită către meseria de dascăl, căreia i s-a dedicat încă de la 22 de ani. A venit, însă, și un moment de cumpănă în existența sa, cînd catedra n-a mai fost deajuns, iar intelectualul a fost nevoit să se confrunte cu o experiență nouă, pe jumătate inedită, pe jumătate traumatizantă.

„Primul meu contact cu taximetria a avut loc pe la jumătatea anului 2002. Tata murise în decembrie 2001 și ar fi vrut ca eu să locuiesc în casa lui. E o casa splendidă, situată pe lîngă forțele de muncă, cu brazi în curte și grădină de trandafiri. Problema era că succesiunea trebuia s-o împart cu fiul fratelui meu. Fiind de acord să-mi cedeze casa, acest nepot mi-a cerut însă 350 de milioane de lei pentru partea sa de moștenire. Am acceptat și imediat am început să mă gîndesc cum să plătesc”, ne-a povestit Liviu Țornghibel. Deoarece nu era atît de naiv încît să creadă că va plăti vreodată casa cu salariul său din învățămînt, profesorul a început să caute încă o slujbă, orice i-ar fi putut aduce bani pe care să-i adune, profitînd și de vacanța de vară care-i lăsa destul timp liber la dispoziție.

„Aveam o rablă de Dacie din ’90 și știam bine orașul, așa că m-am gîndit la taximetrie, auzisem de pe la cunoscuți că se fac bani buni din asta”, a continuat dascălul. Omul nu cunoștea însă fațeta cealaltă a medaliei, mai precis cît anume trebuia achitat pentru ca primăria să-i permită exercitarea noii profesii. Astfel, s-a trezit că avea de plătit taxe peste taxe, de la autorizație de funcționare și pînă la verificarea tehnică a mașinii sau taxa de parcare: „am dat atunci peste 15 milioane, fără a mai aminti de stress sau de timpul irosit”, ne-a mai spus omul, destul de revoltat. În ciuda problemelor, Liviu Țornghibel nu s-a descurajat și a-nceput să profeseze ca taximetrist independent.

„Viața ca șofer de taxi a fost o experiență deosebită, mai ales că ținea de o cu totul altă lume decît cea de la școală. Mi-a fost cam greu la debut din cauza jenei pe care-o simțeam cînd mă vedea cîte un elev sau un părinte. Dar am mers înainte, aveam de împlinit o promisiune către mine însumi”, a explicat el. Toată vara lui 2002, profesorul nostru a muncit zi-lumină ca să recupereze investiția și să poată apoi strînge banii. Din toamnă, începînd școlile, lucra doar după-amiezile, uneori chiar pînă noaptea tîrziu. „Îmi plăcea să vorbesc cu clienții, experiența din învățămînt mă ajuta să-mi dau seama în cîteva minute cam ce fel de om am pe scaunul din dreapta. Am cunoscut astfel un alt domeniu, cu mentalitățile, vocabularul, apucăturile sale. Din fericire, de evenimente urîte n-am avut parte. Doar unii clienți care, în loc să plătească, ieșeau din mașină și o rupeau la fugă, sau mașina, pe care mi-am distrus-o cu nenumărate drumuri prin județ”, ne-a mai povestit el.

La începutul lui 2003, activitatea de taximetrist a profesorului de matematică intra, încet, în declin. Obosise de orele petrecute pe drum și mai ales de taxele sufocante și interminabile. „Gîndul renunțării m-a fulgerat cu adevărat abia cînd am luat o amendă aiurea și mi s-a suspendat și permisul, pe motiv că, chipurile, nu dădusem prioritate mașinii poliției. De altfel, de prin martie am început să cîștig așa puțin, că aproape nu mai acopeream nici cheltuiala cu benzina. Ulterior, am început să nu mai ies deloc, iar în august deja îmi retrăsesem autorizația”, ne-a mai spus el.

Cu toate că taximetria și efortul financiar din toată această perioadă nu l-au ajutat să plătească decît o parte din banii datorați nepotului, Liviu Țornghibel consideră că a avut parte de o experiență inedită, pe care colegii săi de cancelarie n-o vor avea, poate, niciodată: „Sînt mulțumit, într-un fel, că am făcut și așa ceva în viață. Iar banii o să-i plătesc toți, probabil printr-un împrumut la bancă. Important e că pot sta și la ora actuală, împreună cu soția și cei doi copii, în casa tatălui meu”, a încheiat el. (Alin LEANCĂ)