Reporter pe glob

Grădina unchiului Tom

Eugen VERMAN

La drept vorbind, deși mi-a spus cum îl cheamă, i-am uitat numele. Așa că în mintea mea a rămas după cum l-am numit, în gînd, de cum l-am văzut: „Unchiul Tom”. Locuiește, împreună cu soția sa, gard în gard cu fiică-mea. Gard din împletitură de sîrmă, așa, ca să fie… Omul are 63 de ani, nu știu dacă „pare” mai tînăr sau mai bătrîn, probabil cei din rasa sa și-ar da seama de asta. Nu prea înalt, solid, musculos aș zice, cu burtă, față lată, ochii căprui, gura mare, cu buze cărnoase, cu un zîmbet care-i pune în evidență dinții albi și puternici, omul acesta, de loc de prin Tahiti, dacă-mi amintesc eu bine, mi-a devenit, imediat, prieten. Sufletele noastre, cred, s-au întîlnit, pentru că „discuțiile” pe care le-am purtat, aproape zilnic, s-au oprit la cele cîteva cuvinte englezești pe care le știu, adică „bună dimineața”, „ce mai faci?”, „România e în Europa și e țara mea”, „azi e o zi frumoasă…”. Restul, dacă ne-am înțeles, asta am făcut-o prin… semne. Zîmbind cu gura lui mare, pînă la urechi, prietenul meu Tom, din Tahiti sau, parcă, din Sfîntul Vincențiu, mă bătea, afectuos, pe umăr, trecîndu-mi, astfel, cu vederea că nu știu Engleza, adică limba lui, veselia devenindu-i și mai mare cînd constata că am mai învățat cîte un cuvînt…
Ne întîlneam la gard, eu și el făcîndu-ne de treabă la „grădina de legume”. Chiar de pe la mijlocul lunii iunie, cînd am ajuns în Canada, la Brampton, și am privit peste gardul care desparte cele două case și grădini, mi-a sărit în ochi o salată uriașă, că oamenii aceia și-au făcut un obicei din a mînca, zilnic, salată. Nu exagerez în nici un fel cînd vă spun că salata aceea era uriașă, n-am mai văzut așa ceva… Dar „culturile” nu se opreau aici. Ardei gras și ardei iute, tomate, castraveți – ce mai, o grădină pe care, zilnic, Unchiul Tom o îngrijea cu o pasiune care-mi spunea mie că el și soția sa sînt mari „mîncăi” de legume. Și, ca în fiecare zi, „bună dimineața”, „ce mai faci?…”, în vreme ce privirile mele se îndreptau, mai întîi, spre uriașa salată de care nu se atingea nimeni, și, spre uluiala mea, începuse să se ofilească… Pînă într-o zi, cînd verdele acela adînc, apetisant, se transformase într-o tufă ca un mărăcine de Bărăgan, fără nici o valoare… Iar mai tîrziu, roșiile, care, între timp, se copseseră, începură să cadă, una cîte una, la fel și castraveții!… Omul îngrijea grădina, dar numai așa, de dragul de a face ceva! Luci, fiica mea, chiar mi-a spus asta atunci cînd i-am mărturisit sentimentul, chiar de frustrare, pe care-l trăiam. „Așa face în fiecare an. Cultivă legume, dar foarte rar consumă din ele. Poate, doar, cîte un ardei iute…”. În ce mă privește, ochii îmi rîdeau cînd vedeam cum se înroșesc tomatele din grădina noastră – că și noi aveam tomate, castraveți, ardei și alte legume – iar atunci cînd toate acestea s-au copt de-a binelea, n-a fost zi în care pe masa noastră să nu existe asemenea bunătăți. Proaspete, gustoase, sănătate curată…
Au trecut săptămînile și cele trei luni și m-am despărțit de Unchiul Tom ca de un prieten foarte apropiat. Ba chiar, în ultima zi, el s-a dovedit mai sentimental decît mine. Pe fața lui de abanos am zărit cîteva bobițe căzute din ochi!… Acum, acasă, în țara mea, de cîte ori vorbesc cu fiica mea la telefon, aceasta îmi spune că „Unchiul Tom întreabă mereu de matale… Te așteaptă să vii și la vara viitoare și e convins că înveți, cu rîvnă, Engleza, ca să puteți vorbi mai mult și să vă înțelegeti…”. Mă bucur de fiecare dată și-i transmit, prin Luci, sentimentele mele de afecțiune pentru el. Și tot de fiecare dată îmi amintesc – nu fără sentimentul acela de părere de rău – de salata aceea uriașă nemîncată și de roșiile și castraveții aceia lăsați să îngrașe pămîntul…ar consumă din ele. Poate, doar, cîte un ar

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!