Imagini de epocă

Ierburile ruinei…

• un savant la și despre Bacău

Neobosit, iscoditor cercetător al locurilor istorice, savantul Nicolae Iorga n-a stat o clipă locului, fiind totodată și un călător pătimaș. Iată-l, prin 1914, într-o lungă și istovitoare călătorie prin țară. Ajunge și la Bacău „pe timp de manevre” și unde „cîntă o muzică militară marșuri” care-i „împrăștie pentru o clipă gîndurile triste”.
Cum a văzut Iorga orașul? Ochiul său critic nu l-a menajat în nici un chip. âl va descrie în cartea „România cum era pînă la 1918”. Să-i dăm cuvîntul marelui savant…: „De la cele dintâi învârtituri ale roților pe șoseaua prăfuită, pe care niciodată mătura profană a oamenilor nu înlocuiește ploaia curățitoare a lui Dumnezeu, a cărui milă a întârziat anul acesta luni întregi de vară secetoasă…”; „Șoseaua aceasta de pustiu nu duce la nici-o stradă, căci străzi nu se află în Bacău, ci tot șosele ca acestea, pe care vântul ridică și distruge movili mișcătoare”.
Aruncă o privire asupra caselor băcăuane și constată că sunt „urâte: icoane de sărăcie și lene, de lungă lăsare în voia întâmplării, care nu e niciodată gospodină”. Vede și „o curte boierească din timpuri bune, cu copermântul sport, cu orbitele fereștilor goale”. Apar „astăzi neîngrijiți, răsăriți și crescuți la întâmplare ce se ridică din vânjoasele bălării: nicăieri o floare alta decât sălbatecele ascunse de buruiană”. Cât despre gardurile de la case, ele sunt „negre și se apleacă asupra trecătorului, care adesea, când e un om sărac și iarna se întâmplă aspră, le ușurează de câte o scândură putredă”. Dar locuitorii? „Deci, aici, în Bacău, boierimea localnică, mahalagiii hărțăgoși, care au făcut să se nască vorba «ți-ai găsit Bacăul», aceștia s-au dus să întâlnească în mormântul istoriei pe vlădicii papistași și pe voievozii Moldovei”. Vechiul Bacău, concluziona Iorga, „cu cerbicia sumeață a murit, și rămășițele lui, pe care le mătură vremea, sunt aceste garduri dărăpănate, aceste case murdare, măcinate, aceste curți și livezi năpădite de ierburile ruinei”.
„Dar – mai scria el – Bacăul fără boieri e capitala unui județ.” întîlnește totuși „un minuscul palat administrativ, cu împrejurimile curate și înverzite – un bust al lui Kogălniceanu apare pe piață, precum unul al lui Alecsandri se zărește în puțin cercetata «grădină publică», o primărie care răspândește mirosul igienic al acidului fenic și ascunde o bibliotecă dăruită de un beizadea Sturdza, pe care n-o întrebuințează, se înțelege, nimeni, și cam atât”!
Așadar, Bacăul la începutul veacului al XX-lea era departe de ceea ce se cheamă un oraș. Să fie de vină „lenea” băcăuanilor? Evoluția Bacăului avea să demonstreze că lucrurile n-au stat chiar așa.
Bacăul va deveni unul din principalele orașe ale României.
Dar, călătorului îi șade bine cu drumul. Nicolae Iorga se va îndrepta spre o altă localitate băcăuană, Tg.Ocna. Despre ce a văzut acolo vom afla la timpul potrivit… (Selecție și adaptare de Eugen ȘENDREA)le ca acestea, pe care vântul ridică și

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!