Varietăți critice

Pro și contra

Constantin CĂLIN

* M-au reconfortat punerile la punct ale d-lui Dimitrie Vatamaniuc, membru de onoare al Academiei Române, din scurtul interviu pe care l-a dat celor de la TVR Cultural, luni, de ziua lui Eminescu. Sper că au tăiat pofta de senzațional a unor jurnaliști lipsiți de pregătire istorico-literară. D-l Vatamaniuc, 86 de ani, reprezintă o autoritate în materie de studii eminesciene și nu poate fi contestat sau sfidat de amatorii de bombe de presă. E un perfect cunoscător al manuscriselor și al publicisticii poetului, autor de contribuții documentare și bibliografice referitoare la acesta, responsabil de apariția unei părți din ediția critică de „Opere”. Astfel că, oricît de aspre, admonestările sale au trebuit a fi înghițite. întrebat în finalul convorbirii despre „versurile licențioase publicate de un ziar central” („Evenimentul zilei”), eminentul cercetător a răspuns că ele nu constituie o noutate și le-a bătut obrazul celor care nu găsesc altceva mai bun de adus în atenția cititorilor. în Germania, cînd se discută despre Goethe, și în Italia, cînd se discută despre Leopardi – a adăugat d-sa, și-ar fi putut să citeze și alte exemple – lumea se oprește la problemele serioase ce decurg din operele lor. Noi, în schimb, amușinăm aspectele obscene, a căror prezență nici n-o înțelegem, părîndu-ne că descoperim aci semnele contemporaneității cu noi a poetului.

* Am trecut de mijlocul lui ianuarie și încă n-am terminat socotelile cu vechiul an. La sfîrșitul lui, presat de diverse treburi, am făcut mai multe tăieturi din ziare, amînînd lectura lor. Una dintre ele are titlul „Patapievici vrea demisia lui Văcăroiu”. Dînd peste ea, am citit-o. E adevărat! Subțiratecul director al Institutului Cultural Român, atît de galeș în emisiunile de televiziune, ar fi spus ritos că „dorește demisia lui Văcăroiu și dezmembrarea PRM”. Nici mai mult, nici mai puțin! Promit să-l iau în serios și aștept ziua în care dorința sa va deveni lege. Pur și dur, bîntuit de extremism, democratul – pare-se – și-a pierdut răbdarea. âmi închipui cît s-a abținut să nu dea drumul verbului „a interzice”, sînt sigur că-l avea pe limbă. Ține prea mult la aparențe pentru a nu comite o atare greșeală. Cel mai recent, în „Adevărul literar și artistic” din 3 ianuarie, a încercat să ne surprindă cu următoarea declarație: „Tot ce fac eu în viața publică, fac gîndind că urmez exemplul strămoșilor noștri pașoptiști”. Să nu ne lăsăm anesteziați de cuvîntul „strămoși”, aparent bine simțit. Părerea mea e că d-l Horia-Roman Patapievici se plasează într-o descendență care nu i se potrivește, ca să nu zic că n-o merită. Singurul său semn exterior de pașoptism e papionul, comparabil cu al lui Alecsandri, Kogălniceanu sau Andrei Mureșanu. Document public, scrisul e, dimpotrivă, al unui criticist cu accese de denigrator. Sper să nu susțină vreodată că „Politice”, volumul din 1996, e o „Cîntarea României” și nici că Grupul de Dialog Social, chintesența „oamenilor de după 1989”, e o altă „Frăția”. Pașoptismul n-a constat, cum lasă a se deduce, doar în opțiunea pentru Europa, ci și, în primul rînd, într-un atașament față de ideea de patrie, atașament pe care nu l-am remarcat în „discursul” anterior al d-sale. D-l Patapievici nu s-ar putea înrudi cu pașoptiștii decît după o lungă palinodie, pe care mă îndoiesc că o va face vreodată. Declarația sa recentă e un simplu travesti, reușit numai pentru cei ce nu-i cunosc opera și nici nu au habar de ce a însemnat, pentru inimi și minți, pașoptismul.

* „Dicționarul grotesc” al lui Alecsandri se încheie cu un fragment despre „Românism”, în care autorul „Doinelor” și al „Pastelurilor” ridiculizează prezența abuzivă în denumirile de instituții și printre cetățenii atunci asimilați a numelui de „român”: „Statul român/ Monitorul român/ Ziarul Românul/ Passagiul român/ Strada română/ Teatrul român/ Ateneul român/ Academia română/ Camera română/ Senatul român/ Otelul român/ Cafeneaua română/ Croitor român/ Cașcaval român/ Domnii Romănescu/ Romanovici/ Romanoff/ Romanemberg/ etc. etc., tot român, toți români și încă și în veci români!”. Un abuz similar, „comic și grotesc”, se produce și în zilele noastre prin folosirea numelui de Europa: „Eurodeputații (europarlamentari), eurocomisari, europrogresiști, eurosceptici, eurorevelioane, euro-euforie, euro-batjocură, eurovisuri, eurostil” etc. etc. Mașinile (foste) RATA sînt toate inscripționate „Cu noi prin Europa”! „Eropa” (N. Iliescu), „Iropa” (G. Cușnarencu) proliferează continuu. E de așteptat ca, nu peste mult timp, să mă întîlnesc cu domnii Europeanu, Europovici, Europescu, Europensohn, toți europeni din neam în neam!

* Citesc definiția de mai jos a proprietății și mă întreb dacă în momentul în care a fost formulată corespundea realității sau polemiza cu ea. „Proprietatea – susținea autorul ei, C.G. Costa-Foru – e munca necheltuită; e munca strînsă și grămădită prin economie și prin înfrînarea poftelor care duc la zadarnică cheltuială. De aceea sînt proprietatea, ca și munca respectabile și sfințite”. („O scrisoare către alegători”, în „Curentul nou”, 1, nr. 17, 23 mai 1920). Atunci exista deja categoria nefastă a „îmbogățiților de război”, a „cavalerilor de industrie” și a cocotelor. Azi această definiție apare ca fiind și mai puțin adevărată. Noii îmbogățiți n-au știut niciodată ce e „economia”, respectiv „înfrînarea poftelor”. Din contra, le-au exacerbat, au dat frîu liber unor pofte de neamuri proaste și unor fantezii de dezaxați. „Proprietatea” lor se bazează pe „inginerii financiare” și pe hoție, nu pe muncă și acumulare. Evident, de vreme ce de haram au obținut-o, de haram o cheltuie; fără măsură, ostentativ. La o adică, sar însă și strigă că e „sfîntă”!t, nici mai puțin! Promit să-l iau în serios și aștept ziua în care dorința sa va deveni lege. Pur

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!