Varietăți critice vineri 02 februarie 07.

România muncitoare

Constantin CĂLIN

Există două Românii culturale: una mediatică și una cărturărească. Prima, arhipopularizată, se reduce la cîțiva eseiști, cîțiva analiști și cîțiva artiști promovați de televiziunile centrale: puțini, locvaci, repetitivi. A doua, lipsită de publicitate, are o bază largă, națională și realizări numeroase: e România muncitorilor intelectuali. Prima e răsfățată, plimbată, remunerată și obține lauri chiar și pentru „mărgele”; a doua nu primește nimic nici cînd dă lucrări esențiale, e ignorată și obligată la jertfe. De trei ani, însă, această nedreptate e compensată, în plan moral, de Asociația pentru Patrimoniu (ARP), care acordă „diplome de excelență” unor personalități (în viață și post-mortem) și unor instituții. Din alocuțiunile celor dintîi serii de premiați și din răspunsurile altora la un chestionar (plus fragmente din scrierile celor ce nu mai sînt), președintele executiv al ARP, d-l Artur Silvestri, a alcătuit volumul „Cuvinte pentru urmași”/ <> și <> pentru Omul Român” (Ed. Carpathia Press, 2005), de apariția căruia am aflat abia spre finele anului trecut. între cei peste 70 de semnatari figurează teologi, istorici, critici și istorici literari, editori, bibliotecomani, pedagogi, ziariști, pictori, sculptori, traducători etc., remarcabili fie prin dimensiunile operelor, fie prin drumul pînă la ele. Toți, începînd cu Antonie Plămădeală (autor a „peste 40 de volume” și a „sute de studii, articole, recenzii, cronici”), fac elogiul muncii, al „ostenelii”, al preocupărilor susținute „de zi și de noapte”. Viorica Enăchiuc, de pildă, s-a ocupat 17 ani cu descifrarea, transcrierea și traducerea „Codexului Rohonczy”. Veniamin Micle a dormit „somn athonit (între 22 seara și 2 dimineața)”, în perioadele cît a stat pe muntele călugărilor greci, ca să cerceteze „Manuscrisele românești de la Prodromul”. Ion Ghinoiu a dedicat 30 de ani pentru alcătuirea „Atlasului Etnografic Român” (5 volume de hărți și 25 de material brut). Gabriel Ștrempel a lucrat 15 ani la „Catalogul manuscriselor românești”. „15 ani – declară și Emil Satco, autorul <> – nu mi-am permis să-mi iau un concediu de odihnă (și) am lucrat cîte șapte zile pe săptămînă”. Ca să scrie un ghid complet al mînăstirilor (5 volume), Vasile Dumitrache a parcurs pe jos, după împlinirea vîrstei de 70 de ani, „peste 10 000 de km”, trecînd prin aventuri epice. Din cauza „epuizării fizice și intelectuale”, inventatorul Ion Sandu a suferit o tetraplegie, fiind „patru ani în incapacitate de a folosi mîinile și picioarele”. „Ce <> mai sublim aș putea propune urmașilor – întreabă Svetlana Matta Paleologu – decît cuvîntul lui Eminescu: <>. Grandoarea muncii – continuă eseista -, a efortului de orice fel (profesional, individual, existențial), care este mereu nobil, iată imperativul categoric etic. El este o luptă împotriva nouă înșine, contra instinctelor și psihismelor inferioare”. Tot la Eminescu trimite și publicistul Gheorghe Jurma, care citează însă opinia poetului că „adevărata corupție (e) tendența de a cîștiga lesne fără muncă”. Același, autor al eseului „Mircea Eliade și modelul tinereții”, reamintește îndemul pe care viitorul mare istoric al religiilor îl adresa, la 21 de ani, tovarășilor de generație: împotriva mediocrității, a discreditărilor, a eșecurilor nu există – spunea acesta – decît „o singură armă: aspră și neîntreruptă muncă de șaisprezece ceasuri pe zi”. Cîte forțe subtile mobilizează munca, atunci cînd e făcută cu „o finalizare înaltă”, relevă, în „cuvîntul” său, profesorul Constantin Ciopraga: „în fața foii albe mă simt angajat într-un continuum; construiesc în tensiune creativă declanșatoare de energii; disonanțelor din jur le opun mirajul unor lumi imaginare paralele. Ascult vocea lucrurilor și cred în funcția tonifiantă a naturii. (…) Pentru a te elibera de sentimentul incompletitudinii, neadormit, se cuvine să fii ziditorul propriului destin; greșesc, tatonez, caut justificare scurtei mele prezențe aici. La începutul și sfîrșitul zilei stau la sfat cu Dumnezeu: Nihil sine Deo!
Inegală, cum inegali sînt cei care semnează în ea, „Cuvinte pentru urmași” are însă calitatea de a fi variată: unele pagini prezintă interes biografic, altele sub aspectul de confesiuni de atelier; unele sînt reflexive, altele revendicative; unele hortative, altele îngrijorate; unele sînt directe, altele sub formă de parabolă. Dintre acestea din urmă, merită evidențiată cea cu titlul „Povețe de la un pustnic”, de Al. Husar, pe care, dacă aș avea loc, aș cita-o integral. Neavînd, iată numai o jumătate de paragraf din sfaturile „pustnicului”, și – trebuie să adaug – orice intelectual serios e, într-un fel, un „pustnic”: „Cert, nu-ți cere nimeni să spui oricînd, orice. Avînd ca om, în primul rînd, o viață proprie, nu încerca să-ți pui multe probleme, căci multe sînt sau au fost lămurite de mult. Mai ales (aviz amatorilor – n.m.), ține minte, nu scrie orice, nu disprețui înțelepciunea tăcerii. Cînd n-ai de spus ceva al tău, mai bine taci! (…) Ca om, dumneata va trebui să trăiești, însă. Apără-ți sănătatea și puterea morală. Păstrează-ți cu grijă tăria sufletească, păzește-ți tot ce ai mai scump – numele bun; cu frîne puternice apără în viață un hotar de cumpănă în statornic echilibru. Fii val lovind în mal fără răgaz, cu minte, caută-ți vadul tău și nu-ți ieși din albie, nu inunda valea, nu spulbera surpînd sensul unei vieți”.
N-aș defini exact gustul adevărat al acestei cărți (una de certă utilitate), dacă nu aș reda, în încheiere, cu speranța că astfel va fi și mai bine sesizată gravitatea lor, o parte din „aprehensiunile” Zoei Dumitrescu Bușulenga, care reflectă, ca-ntr-o mică oglindă, chipul degradat al actualității: „Sînt atît de îndurerată de spectacolul contemporan, încît greu mă pot despătimi, privind cu indiferență împrejur. Mă uit la oameni cu dragoste, dar văd mulți oameni lipsiți de milă, cei care au mașini de miliarde și pe care le schimbă frecvent, dar nu ar da un leu săracilor… sau pentru refacerea unei biblioteci, a unei case memoriale, a unei biserici… Iar asta înseamnă să-ți pierzi sufletul, a pierde iubirea pentru aproapele tău, pentru tot ceea ce este creație, spirit. Peste tot auzi manele… niște orori. Apoi lipsa de cuviință; noi eram un popor cuviincios, iar acest cuvînt a dispărut din vocabularul nostru. Există în noi acest impuls de vulgarizare, de înjosire. Sîntem cufundați în mlaștina materiei. Avem ce merităm, din toate punctele de vedere”.
Așa e! lucrurilor mari>>. Grandoarea muncii – continuă eseista -, a efortului de oric

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!