Hăituit de Securitate timp de 44 de ani

Băcăuanul Aurel Popa este unul dintre cei care au avut mult de suferit de pe urma Securității. Zeci de ani a fost hărțuit, bătut, urmărit, arestat, purtat prin beciurile închisorilor comuniste. Toate acestea, fiindcă nu împărtășea ideologia regimului roșu, al cărui aparat de opresiune a încercat în zadar să îi închidă gura, la propriub și la figurat. Nu a reușit, astfel că, acum, la vîrsta de 86 de ani, Aurel Popa poate povesti generațiilor actuale despre vremurile tulburi ale căror martor a fost.
A văzut lumina zilei în satul Sărata, comuna Solonț, județul Bacău, la 23 octombrie 1921. A copilărit într-o așa-numită epocă modernă, cu lampa de petrol, ce luase locul opaițului din secolul trecut, cu sticla de la ferestre, ce înlocuise burduful de oaie din geamuri, alături de chibriturile ce se aprindeau mult mai ușor decît iasca. După cum chiar Aurel Popa povestește în cartea sa „Sub semnul Gulagului”, a copilărit pe vremea pelagrei, o boală pe care o isca mămăliga mîncată în exces, de altfel singura hrană a țăranului sărac. Cîmpurile erau cultivate mai ales cu porumb, iar grîul se cultiva puțin și pîine se făcea numai la sărbători.
Aurel Popa a început școala primară în toamna anului 1928, însă adaptarea la viața școlară i-a fost îngreunată de o hotărîre a ministrului educației. S-au introdus în toate școlile primare cursuri zilnice de șase ore, eșalonate patru ore dimineața și două ore după-amiaza. Pentru că în cazul micuțului Aurel Popa era imposibil să parcurgă cinci kilometri în două ore, ca să meargă să mănînce acasă, mama îi punea în straiță un boț de mămăligă cu brînză de oi, prăjit pe vatra de cărbuni a sobei din casă, pe care să îl mănînce în pauză. în ciuda vremurilor grele, Aurel Popa consideră că a avut o copilărie frumoasă și își aduce aminte cu plăcere de vremurile în care se plimba desculț prin apa pîrîului Solonț și își acoperea cu pămînt rănile de la picioare, provocate de vreo piatră mai colțuroasă. Liceul l-a făcut la „Ferdinand I” din Bacău, care atunci era doar pentru băieți, iar studenția la Iași, în cadrul Universității de Drept. A locuit în căminele studențești din Sărărie și Păcurari și primul banc politic l-a auzit de la niște studenți români din Transnistria, veniți de la Facultățile de litere din Tiraspol și Odesa. Pe timpul războiului s-a refugiat la Alba Iulia. A fugit din Bacău cînd a auzit că rușii se îndreptau spre oraș, în 1944. Mersul trenurilor se dereglase, astfel că pe cît a mers cu trenul, atît a mers și pe jos, iar după două zile a ajuns pînă la Focșani. De acolo a mai schimbat două trenuri, dar acestea mergeau foarte încet și atunci a riscat să se urce într-un tren sanitar german, care încerca să ajungă în Ardeal. După șase zile, pe 1 septembrie 1944, a ajuns, în sfîrșit, la Alba Iulia. „Ce a fost în capul lui Hitler cînd vedea că se strînge tot mai mult încleștarea, că fronturile din răsărit și apus se apropiau tot mai mult de Berlin, iar el continua să amăgească soldații și opinia publică germană cu arme noi, despre care știa că nu există. Toată lumea era convinsă că Germania era pe cale de a capitula, că se stabileau noile frontiere, iar el continua să spere în miracole, care nu aveau nici un suport, decît acela de a lungi agonia, pentru ca pînă la urmă să se sinucidă”, se întreabă, acum, Aurel Popa.

Prima arestare

în noiembrie 1945 s-a înscris în Baroul băcăuan, ca stagiar. A fost presat să se înscrie în Partidul Comunist, dar a optat pentru Partidul Național Țărănist, în aprilie 1945. A urmat o perioadă de secretariat la avocatul Brăileanu, cel mai prestigios avocat al acelor vremuri. Atunci a început și Securitatea să-l urmărească. A fost arestat de patru ori. La prima arestare nu s-a făcut nici o formă legală de încarcerare. L-au bătut 20 de utemiști, unii cu pumnii, alții cu șipci smulse din gard. Predat poliției și după percheziția de rigoare, a fost băgat în arestul din subsolul clădirii în care astăzi funcționează Arhivele Statului, de pe strada Războieni. După trei zile a fost eliberat, însă la ieșirea de pe poarta poliției, o echipă de opt bătăuși l-au lovit în toate părțile, dar mai ales în cap. Două săptămîni după aceea a fost în imposibilitatea de a merge la Tribunal, întrucît era desfigurat la față și pălăria nu-i mai încăpea pe cap. Toate acestea s-au întîmplat sub supravegherea subofițerului din poarta poliției. Dintre atacatori, Aurel Popa l-a recunoscut pe Constantin Țărucă, un personaj nelipsit se pare de la „agresiunile murdare”, fost elev la liceul Ferdinand, exmatriculat pentru că a rămas repetent de trei ori și care acum ocupă o funcție importantă în ierarhia UTM-ului. Toate acestea și încă altele a trebuit să le suporte doar pentru simplul fapt că nu a vrut să renunțe la Partidul Național Țărănist.

Infernul Gherla

A doua arestare a venit pe fondul unei presupuse insulte aduse regelui, Guvernului și U.R.S.S-ului. „Mi-au inventat asta, pentru că trebuia să fiu arestat din nou”, explică însuși Aurel Popa. De această dată a fost închis pentru nouă luni de zile. A treia oară a fost arestat în 1947. A fost ridicat de acasă la ora trei dimineața, de un număr mare de securiști, care i-au înconjurat casa părintească, au efectuat o percheziție, în care nu au găsit nimic și a fost dus la poliție. A fost transportat cu un autocamion la Gherla. între timp i-a fost întocmit dosar de către șeful siguranței, pentru că Aurel Popa a declarat că luptă, ca marea majoritate a românilor din acele vremuri, împotriva comunismului și se simțea dator să susțină acel curent de opinie al populației. Detenția la Gherla a început în toiul crizei alimentare, creată de marea secetă din 1946-1947, pînă în ziua de 29 iunie 1947, cînd a venit în Moldova prima ploaie mare. Deținuții de drept comun de la Gherla erau hrăniți numai cu turtoi din făină de porumb, de calitate proastă și insuficientă. Cît a stat acolo, Aurel Popa a văzut cum mulți deținuți au murit din cauza inaniției. Condițiile de la Gherla erau grele, povestește Aurel Popa. Deținuții dormeau pe niște cîlți din cînepă, așezați pe planșeul din ciment mozaicat, deoarece nu existau paturi, iar invazia de păduchi și ploșnițe făcea temnița greu de suportat. A stat închis nouă luni de zile și a fost eliberat la 1 februarie 1948.

Zeamă cu 30 de boabe de fasole

A patra condamnare și cea mai lungă a venit fiindcă a stat de vorbă cu un legionar în 1946. Deși în timpul anchetei Aurel Popa a demonstrat că nici conform dosarului de urmărire nu rezulta o eventuală colaborare cu acel legionar, a fost totuși condamnat la șapte ani de închisoare sub acuzația de „înființare a mișcării legionare la Bacău”. Problema cea mai mare pe care a întîmpinat-o la penitenciarul Aiud a fost hrana. Aurel Popa povestește cum li se dădea o ciorbă din arpacaș sau fasole, în care putea să numere pînă la 30 de boabe de fasole și 60 boabe de arpacaș. Un specialist KGB-isto-securist îi studia de la distanță, pentru a estima cît mai rezistă deținuții. „Odată, cînd eram numai piele și os, cu o greutate sub 50 de kilograme, mi-a venit să rîd cînd l-am văzut cu cîtă atenție ne studia. Imediat m-a trimis la celulă drept pedeapsă că am zîmbit în front”. în timpul marii foamete de la Aiud, pe lîngă afecțiunile fizice au apărut, inevitabil, și cele psihice. Deținuții discutau toată ziua despre mîncăruri rafinate și în timp ce unul povestea, ceilalți ascultau „cu gura căscată”.

Informator cu acte în regulă

Cea mai grea perioadă a detenției, Aurel Popa o consideră munca, în regim de lagăr, la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Pe șantierul de lucru, într-unul din puținele momente de răgaz, cînd cerberii erau pe departe de fronturile de lucru, iar deținuții stăteau rezemați în hîrlețe, se întrebau unii pe alții: „Ce ai face tu acum dacă ai vedea o fată în fața ta?” „Aș căuta-o să văd dacă nu are ceva de mîncare!”, veneau răspunsurile, aproape în cor, ale celoralți. Deși bărbați ajunși la vîrsta de 30 de ani, instinctul de conservare le domina pe toate celelalte. După eliberare, în august 1955, un anume căpitan Cojocaru îi propune să devină informatorul securității. Aurel Popa a refuzat, „l-am și întrebat de ce mi se adresează mie, unei persoane de care securitatea și-a bătut joc atîția ani”. Răspunsul căpitanului l-ar fi șocat, dacă n-ar fi văzut și pătimit atîtea. „Mi-a spus că tocmai de aia mă vor pe mine, pentru că oamenii au mai multă încredere să-și descarce sufletul unuia ca mine, decît la o persoană înscrisă oficial în partid. I-am răspuns că nu pot fi de acord, deoarece nu mă simt obligat cu nimic față de cei care m-au torturat opt ani de zile”, explică Aurel Popa. însă n-a scăpat cu una, cu două. Amenițările începuseră să se întrezărească la orizont. Acceptă, într-un final. „Mi-a dictat, în mod solemn, într-un veritabil limbaj de lemn, o declarație, prin care mă angajam că-mi voi schimba total atitudinea față de clasa muncitoare și organele de stat și voi colabora cu acestea în mod sincer și dezinteresat”, își amintește Aurel Popa. Și-a ales un nume conspirativ, care trebuia să înceapă cu inițiala numelui său și a ales să se numească „Prodan”. Stabiliseră, de asemenea, să se vadă săptămînal, vinerea, la ora 21.

Răzbunarea securității

Săptămînile treceau și colaborarea dintre Aurel Popa și Securitate nu părea să fie fructuoasă. „Nu declaram nimic la întîlniri, ziceam că n-am auzit sau văzut nimic suspect”, completează Aurel Popa. După un timp, Securitatea a renunțat la colaborarea și așa zero, nu înainte de a i se aminti că „nu ne-am văzut, nu ne-am auzit, nu ne cunoaștem”. Lucrurile, însă, n-au rămas așa. A urmat răzbunarea Securității. Toate înterprinderile și unitățile primiseră ordine de la securitate să nu-l angajeze. Un an de zile a fost ținut fără serviciu. în aceste condiții, Aurel Popa a făcut un memoriu la Consiliul de Stat, în care explica cum Securitatea îl șantaja și cum mai bine de un an de zile nu se putea angaja pe nicăieri. Astfel a reușit să se angajeze contabil de materiale la Teatrul de Stat. Apoi a obținut un post de jurist consult la Fabrica de Șuruburi, însă după hotărîrea Partidului Comunist, de a muta la munca de jos absolvenții de universități, a ajuns muncitor în cadrul fabricii, post în care a stat cinci ani. Apoi a devnit economist la înterprinderea de aprovizionare a agriculturii, unde a stat opt ani. A mai lucrat șase luni la Partizanul și a sfîrșit la Cooperația de Consum, în slujba căreia a stat 12 ani și de unde a ieșit și la pensie.

Vecinul informator

De curînd, și-a scos dosarul de la CNSAS. Prima notă informativă dată despre el a fost dată în 1945, ultima datează din 1989. Dosarul are peste 350 de pagini și conține semnăturile, în original, a 84 ofițeri de Securitate, dintre care 68 de băcăuani, 16 din alte județe și 35 de informatori care au furnizat 120 de texte. Doi dintre ei au fost identificați de Aurel Popa, ca fiind vecini de bloc. „Nu am de gînd să le reproșez nimic celor în viață, pentru că mi-e jenă mie de rușinea lor. în privința dosarului, sînt șocat de intensitatea urmăririi, trebuie să le fi dat de furcă timp de 44 de ani”, a spus Aurel Popa. El și-a păstrat și acum orientările politice și este, probabil, unul dintre puținii oameni care au rămas fideli atît de mult timp unui singur partid, Aurel Popa fiind și acum membru PNȚCD. Acum beneficiază de cîteva facilități din partea statului – nu plătește transport, nu plătește abonamentul la telefon și primește o indemnizație de 770 de lei pe lîngă pensie – însă toate acestea nu pot șterge chinul celor opt ani petrecuți în închisoare și nici patimile ce le-a îndurat Aurel Popa timp de 44 de ani, din cauza Securității. (Doina TIMUȘ)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!