Schimbarea la față

Mi-e dor de sfîrșitul lumii!

Calistrat COSTIN

• într-un spațiu mirific, decor fantastic de altă lume, în ținutul muntos al liberei Alta Plana – scrie în cartea sa Ernest Junger – „bogăția și frumusețea încântătoare a pământului îmblânzeau curând orice stăpânire; aceasta e înrâurirea frumuseții asupra puterii”. Să observăm că acest tărîm utopic e în adevăr seducător, numai că, din nefericire ori din… păcate, în pura, dura, aspra realitate, în istoria reală, brutală a umanității (cu masacrele, carnagiile, asasinatele, crimele, mîrșăviile, monstruozitățile, atrocitățile sale!), EA, FRUMUSEȚEA, nu-i „îmblînzește”, nici i-a îmblînzit vreodată, pe dictatori, pe tirani, ștabi, patroni, cîrmaci, „baroni”, pe niciunii dintre aceștia clădindu-și imperiile financiare, palatele, castelele, neasemuita prosperitate pe spezele sărăcimii, ale oropsiților sorții prin jaf, furt, piraterie, fraudă ori alte atari „rafinamente” de piață (mangleală, tîlhărie, escrocherie, șmecherlîcuri, găinării, învîrteli, „inginerii”, tîlhării… oho, și cîte mai sînt!). EA, FRUMUSEȚEA, îi isterizează pe dumnealor monștrii odată mai mult, dată fiind splendoarea sa, le sporește bestialitatea, cruzimea, neomenia, făcîndu-i și mai hulpavi, și mai meschini, și mai avari, și mai sîngeroși! Trist.

• „A iubi înseamnă a te bucura, a urî înseamnă a suferi” – Oare! Se poate foarte bine vorbi și de o bucurie a urii, de o jubilație în actul de a urî, „bucurie” a scîrbei și dezgustului, în care împătimitul cuprins de ură urăște ceea ce trebuie urît pînă la capăt, sfîrșind prin a fi… fericit! îndefinitiv de ce nu, e și acesta un ideal, un test de statornicie într-o credință anume, într-un crez absolut denotînd tărie de caracter și o invidiabilă înălțime morală. Spirite superioare nutresc și o atare stranie voluptate a urii atunci cînd „bucuria iubirii” și-a epuizat resursele. Și încă ceva: e greu de acceptat că „amorul e mai cutezător decît ura”!

• Dragă domnule Firdousi, acum, după exact o mie de ani de la trecerea Domniei Tale la cele veșnice, am și eu a-ți pune o seamă de întrebări: de ce, fratele meu persan, nu i-ai lăsat pe „șahii”, pe „sacerdoții” vremii tale să se cufunde în uitare, de ce a trebuit să-i lauzi, să le închini ode spre a-i rechema astfel la nouă ființă peste veacuri?! De ce nu i-ai lăsat în colbul istoriei, în praful și pulberea timpurilor să-i devoreze în tihnă viermii neantului?! Iar tu, nemuritorule, să te fi consacrat unor cauze mai nobile… Te cred, ți s-o fi urît și ție cu traiul pe care-l duceai de pe azi pe mîine, și-ai vrut să trăiești și tu mai bine, te înțeleg, e de înțeles… întristătoare vanitate de a fi pe placul celor atotputernici! Vremile din urmă, prietene, au mai pus în circulație un soi de „desfrîu”, acela al complicității dintre victimă și călău, de la Umberto Eco cetire: „sub tortură spui nu numai ce vrea inchizitorul, dar și ceea ce îți închipui tu că poate să-i facă plăcere lui, călăului tău, pentru că se stabilește o legătură (aceasta este într-adevăr diabolică) între tine și el”! Nu mi-o lua în nume de rău, prietene Firdousi, dar mie unul mi-e dor de sfîrșitul lumii…

• Un cugetător dintre cei foarte rari (cel care, poetic, zicea că „un popor este o cotitură a naturii, pentru a ajunge la 5 – 7 oameni mari” dar care „oameni mari” vor fi lăsați pe urmă la „marginea drumului”, ca cerșetorii!), cugetătorul acesta superb opina că „suntem în drept să admitem că pentru adevăratul creator al lumii (Domnul Dumnezeu) sîntem imagini și proiecțiuni artistice și că noblețea noastră cea mai înaltă constă în a fi opere de artă – căci existența și lumea nu-și găsesc justificarea veșnică decît ca fenomen estetic. în realitate, însă, ne dăm tot atît de puțin seama de această semnificație a noastră cît își dau seama de bătălia zugrăvită ostașii pictați pe o pânză”!… Doamne, cît de frumos, cît de trist, cît de neliniștitor! Și cît de mult mai au de străbătut prin golul, pustiul și neantul din ei, unii din semenii, contemporani ai noștri prosperi și ghiftuiți de pretenții, pînă să înțeleagă ce înseamnă această „noblețe” întru „justificarea veșniciei”, motivare a dureroasei noastre condiții umane, condiție totuși nu lipsită de un farmec greu de prins în cuvinte, miracol cu care înșiși marii sceptici și mizantropi sînt de acord!…rît și ție cu traiul pe care-l duceai de pe azi pe mîine, și-ai vrut să trăiești și tu mai bine, te înțeleg, e d

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!