E noapte… în răcoarea lui octombrie mă ridic de pe piatra rece și fug la rîu, privind orizontul luminat de stele.

Liniștea mă cuprinde… privesc în jur și mă minunez. Nimic nu cuvîntă. Păsările își mișcă aripile în vis, ici colo o vietate de noapte se furișeaza printre ramuri rupte și frunze. Liniștea este adîncă… profundă… copacii par ierburi uriașe, cu brațele întinse spre cerul boltit ca o podoabă prețioasă a nopții. Pădurea deasă, întunecată acum, trezește vagi umbre de teamă ce-ți străbat întregul corp ca un fior rece și plin de melancolie. în depărtare, munții ca niște curbe imaginare umbrite se întind în forme de zig-zag pierzîndu-se în întunericul absolut.
Deodată, clipocitul apei mă sperie. Rîul curge lin, răpind treptat liniștea nemărginită a nopții tainice. Natura se dezvăluie treptat, fantastică, misterioasă și plină de șoapte sub bolta uriașă, plină de stele. Luna plină aruncă pe tărîmul viselor raze luminoase, însă, în același timp, lipsite de culoare în fața întunericului solemn.
Mă întorc… Fug spre casă printre miresmele de toamnă tîrzie.
Toamnă… misterioasă toamnă! (Andreea NEGOȚ – a IX-a A)a nemărginită a nopții tainice. Natura se dezvăluie treptat, fantastică, misterioasă și plină de șoa

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!