Reporter pe glob

Drumul spre Killarney

Eugen VERMAN

Killarney – o atracție ca un magnet uriaș pentru mii de locuitori ai Provinciei Ontario. O autentică încercare de forță, de curaj, de caracter. O provocare pentru tineri, ca și pentru vîrstnici. „La cloche silhouette” este tabloul, terminat în 1939, dedicat lui Franklin Carmichael (1890 – 1945) , unul dintre membrii fondatori ai foarte cunoscutului „Grup al celor șapte” care a lansat, primul, chemarea spre munte, chemare adresată, desigur, celor iubitori de natură. Dar traseul, așa cum e cunoscut și promovat acum, a fost stabilit de o organizație caritabilă nonprofit, intitulată „Prietenii Parcului Killarney”, în 1986, și are 100 de kilometri lungime, inclusiv terenurile pentru corturi. Muntele e comparat, ca înălțime, cu Munții Stîncoși, rocile fiind din granit, dar nelipsind cuarțul – în procent de 85 la sută -, talcul și praful de diamante, precum și numeroase lacuri montane, unele – adevărate minuni. Scopul e, prin excelență, educațional: promovarea stăpînirii de sine, aprecierii acestui binecuvîntat ținut și a resurselor sale educaționale, culturale. Sînt tipărite regulamente stricte, pliante care recomandă celor ce se avîntă spre necunoscut străbaterea întregului traseu în 7 – 10 zile. Cum vom vedea imediat, în vara anului 2006 trei tineri români l-au străbătut în doar 5 zile…
…Bărbații aceștia tineri mi-au devenit, imediat, simpatici. Frumoși și cutezători și fără complexe. Planul și l-au făcut încă din iarnă, timp de vreo șase luni s-au organizat cu cea mai atentă și mai critică exactitate și, firesc, au cheltuit o mulțime de bani. Dar, mai întîi, să-i cunoașteți și dumneavoastră. Cel mai „bătrîn” e Andrei Tudor, 31 de ani, inginer de computere, programator la o companie din metropola Toronto. E născut în București, dar sînt ceva ani de cînd, împreună cu părinții și cei trei frați ai săi, s-au stabilit în Canada, la Kitchener. E un bărbat liniștit, cu trăsături frumoase, căsătorit. I se mai spune și „Panda”. El e șeful grupului. Celălalt e Bogdan Ilisie, 26 de ani, locuiește în New York și s-a alăturat grupului cu două zile înainte de a pleca. E specialist în calculatoare (de fapt, mă grăbesc să vă spun că toți trei au fost colegi de facultate, unde s-au și împrietenit la cataramă, unindu-i, mai ales, obîrșia română), bărbat stăpîn pe sine, înalt, cu alură de atlet, caracter puternic. I se spune „Boby”. Celălalt e Florin Bârsan, 30 de ani, locuiește în Kitchener, puțin timid, dar solid, numai fibră, ochi adînci, luminoși, nu știu de ce i se mai spune „Țăranul”. Probabil pentru că, spre deosebire de ceilalți doi, născuți în București, s-o fi trăgînd de undeva, de prin vreun sat din România… S-au reunit, într-o sîmbătă din vara lui 2006, acasă la fiică-mea, Boby și Panda fiind rude apropiate cu Ion, ginerele meu. Au venit cu rucsacuri uriașe, cu bocanci grei în picioare, cu haine care să-i protejeze de frigul de pe munte. Cît au stat la noi au probat cortul, și-au reorganizat „bagajele”, o parte dintre acestea chiar le-au lăsat „în custodie” la noi. Oricum, totul a fost procurat potrivit Regulamentului de ascedere la Killarney, cu reguli foarte stricte, acolo urmînd să fie „controlați la sînge”. Nu mai spun de „mîncare”, am pus cuvîntul între ghilimele deoarece totul fusese socotit – la milimetru – în calorii, de către Laura, soția lui Andrei, aceasta fiind foarte exigentă în materie de… produse culinare. Asta, tot potrivit Regulamentului. Conserve, biscuiți și alte „preparate” ce urmau să fie consumate „în liniște”, eventualele focuri pentru prepararea hranei sau orice fel de zgomot strident fiind absolut interzise, ele putînd atrage ursul sau alte animale periculoase… Cert e că, în decursul anilor, au existat și victime. Cei patru amici au plecat, cu mașina lui Panda, într-o luni dis-de-dimineață și s-au întors sîmbătă noaptea, tîrziu. Au străbătut traseul în cinci zile, iar impresiile s-au adunat în jurnalul ținut zilnic și, mai ales, în camera de filmat. „Cînd am văzut ursul cum ne privea, am rămas stane de piatră. Nici ochii în cap nu i-am mișcat… Dar Moș Martin ne-a privit cu îngăduință, după care și-a văzut de drumul lui…” povestește Andrei Tudor. „Într-o dimineață am făcut baie într-un lac. Apa era atît de albastră, încît am avut senzația că e cerneală și că vom ieși colorați din apă. A fost minunat” – adaugă Bogdan Ilisie. La rîndul său, Florin Bârsan ne-a spus: „Au fost momente cînd, pur și simplu, simțeam că nu mai puteam merge. Drumul e cumplit de dificil, cu suișuri și coborîșuri abrupte. Iar noaptea trăgeam cu urechea la orice zgomot venit de dincolo de cort…”. Cele povestite de noii mei prieteni sînt ilustrate cu imaginile filmului „montat” la televizor. Cîmpuri cu ierburi și flori, grohotișuri, arbori seculari, ursul, pe labele dinapoi, privind liniștit la cei care i-au încălcat teritoriul, lacul cu apa de… cerneală, stînci uriașe, poteci ștrangulate de arțari prăvăliți de furtuni… Acești trei tineri bărbați români au trăit, astfel, momente de neuitat, momente pe care, sînt sigur, le trăiesc și acum cu aceeași intensitate de cîte ori își citesc jurnalul călătoriei și, mai ales, atunci cînd privesc imaginile acelea mereu vii și nealterate…
Drumul spre Killarney a fost un succes deplin. Un drum al curajului, al stăpînirii de sine, al ambiției tinerești…n ia

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!