Europo, venim!

Cultura fără limite (II)

Val MĂNESCU

Cînd se va ivi autorul român capabil să scrie o carte atît de măreață care să scotocească în profunzimile ființei și să scoată la iveală diamantele de spirit și adevăr nedescoperite, și care să-i facă pe frații noștri europeni să rupă ușile librăriilor în căutarea manualelor de limbă română, atunci vom putea fi cu adevărat mîndri că am scăpat de handicapul comorii noastre naționale.
Oricît de dragă ne-ar fi, oricît de mult i-am iubi semnificațiile, subtilitatea, armonia și bogăția nuanțelor, trebuie să recunoaștem că vorbim și scriem într-o limbă unică, ale cărei înțelesuri sînt codate pentru un străin. Ce traducător ar putea să facă inteligibile unui neamț, în întregul lor conținut semantic, numele lui Cațavencu, Făt Frumos, sau Tândală, ori expresia eminesciană „mistuit mă vaiet”? Paradoxal, cea mai mare bogăție a neamului românesc, limba română, nu a putut fi oferită niciodată pînă acum la export, decît în pierdere.
Nu există contestatari ai prezenței în Parnasul literelor europene a românilor Tzara, Eliade, Ionescu și Cioran, pentru că, scriind în franceză, au livrat marfa în ambalajul simandicosului client. Dar marfă literară de calitate în limba română avem, slavă Domnului : Ștefan Agopian – Manualul întîmplărilor, Cristian Bădiliță – Nodul gordian, George Bălăiță – Lumea în două zile, Mircea Cărtărescu – Orbitor, Ioan Groșan – O sută de ani de zile la Porțile Orientului, Theodor Mazilu – Teatru, Mircea Nedelciu – Zodia Scafandrului, Constantin Noica – Pagini despre sufletul românesc, Octavian Paler – Scrisori imaginare, Horia-Roman Patapievici – Zbor în bătaia săgeții, Andrei Pleșu – Despre îngeri, Nichita Stănescu – 11 elegii. Dacă vreți să cumpărați, deschidem depozitul cu Marin Preda, Mihail Sebastian, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Max Blecher și încă pe puțin 200 de autori care stau cuminți în rafturile lor, în așteptarea traducătorilor netrădători și a recunoașterii europene.

Dacă plecăm de la premiza formulată de Mircea Eliade, care afirma că ” sensul și funcția literaturii se află în primul rând în metaforă și mit” riscăm să ne împotmolim și noi, repede, în mlaștina lamentației. Vai, vai, biata și scumpa noastră literatură, cum o să-și piardă ea caracterul esoteric, subtilitatea, fabulosul, sensurile epice și alegorice specifice, simbolistica și toate celelalte calități prin care sînt dezvăluite profunzimile sufletului românesc! Nu m-aș alătura corului acesta de bocitoare pentru simplul motiv că nu găsesc – în ceea ce am apucat să citesc pînă la vîrsta asta – semne că spiritului creator al scriitorilor români i s-ar putea atribui lipsa de originalitate. Dimpotrivă, într-o lume a valorilor individuale, cum este cultura europeană azi, scriitorimea română poate avea locul ei, indiferent de numărul celor care o reprezintă. Importantă este cantitatea de noutate, adevăr, ca și de credibilitate a scriiturii. Simplitatea, și nu simplismul exprimării.
Scriitorul român va trebui să-și asume o schimbare de atitudine, să exprime adevărul unei percepții sociale globale, să renunțe la poetizarea momentului istoric și să devină deschis la investigații în plan rațional, dar și în analiza realității fruste, a moralității momentului. Conectată la fluxul nebun al cotidianului, literatura devine din ce în ce mai mult un instrument de deformare, de distrugere a miturilor, fie ele clasice sau moderne. Scriitorii europeni propun acum manuale cu exerciții de utilizare a existenței, studii de caz și soluții la provocările vremii.

Pînă acum am dovedit că putem mima excelent diplomația dorinței de integrare. Spectacolul integrării s-a cam terminat, odată cu ultima ploaie de artificii. E luni, ziua în care începem treaba la un nou loc de muncă. Alte condiții, alți șefi, ALȚI clienți, alte pretenții. Nu numai Europa, dar chiar și noi așteptăm acele capodopere care să dovedească tuturor că merităm să ne plimbăm prin Europa doar cu buletinele. Poate că economia va deveni mai eficientă – sînt ceva semne – , poate că și politicul va găsi un limbaj comun pentru binele tuturor românilor, nu doar pentru posesorii de bilețele. E important, dar nu îndeajuns.
Dacă vrem Europa la noi acasă trebuie să ne asumăm și mentalitatea ei pragmatică. Produsul cultural, inclusiv cărțile, trebuie să răspundă gustului majoritar, trebuie să fie util și, implicit, vandabil. Nu știu dacă e bine sau e rău că vom fi obligați să raportăm ideile, visurile și talentul la atît de hulita valoare de piață, dar realitatea ne obligă să admitem că omul modern poate alege din oferta culturală doar ceea ce i se pare important pentru bunăstarea lui spirituală. Internetul îmi aduce în casă tot ceea ce vreau să știu. Biblioteca personală ticsită de cărți denotă o atitudine obsolescentă. Pe cablul televizorului îmi vin spectacole și filme cu duiumul, am pe telecomandă ce bilet de intrare vreau și, în plus, confortul fotoliului meu. Vreau motive serioase ca să mă deranjez să intru într-o librărie, sau într-o sală de spectacole.
Comunismul promitea viitorul de aur al omenirii edificat prin ablațiunea conștiințelor și nivelarea dorințelor, a opțiunilor și a personalității umane. Globalizarea pleacă de la idea utopică a fericirii generale pe baze comerciale. Do ut des. într-un plan sistemic superior, formula din dreptul roman „dă ca să dau” e valabilă inclusiv în comerțul cu idei. sufletul românesc, Octavian Paler – Scrisori imaginare, Horia-Roman Patapievici – Zbor în bătaia

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!