Cronica sentimentală

Ochii ce privesc în inimi

Aurel V. ZGHERAN

Orașul binecuvîntat de briza Bistriței și de cuminecătura ghindei și a jirului din codrii de stejari și de fagi ai Runcului – Buhușiul cel întemeiat de sute de ani – a dăruit țării, și nu numai ei, în toate răstimpurile revărsate cu bune și cu rele, de demult și pînă azi, mulți fii și multe fiice de valoare: artiști, sportivi, oameni de cultură și de știință. Printre ei se află și Maria Teslaru – actriță la Teatrul Național București, pe care scena Casei de cultură buhușeană a redat-o marilor scene din țară, televiziunii sau peliculei de celuloid.
Revine adesea pe scena Teatrului Bacovia, fiind distribuită în piese de mare succes, alături de alți mari actori, dar nu mai revine la Buhuși, pe scena care, cu ani în urmă, pe cînd ea era liceană, i se simțeau plutirea pașilor sfioși, candoarea zîmbetului, zborul privirii care jinduia lumina rampei, mlădierea trupului dăltuit în trunchi de măslin. De ce?! Pentru că la Buhuși cortina a căzut demult – într-o ananghie indusă – fiind acum rîvnite fericirile spectacolelor de paradă. Iar Maria Teslaru nu este preferată deoarece nu se asortează în alonja unui asemenea gen de spectacole.
în furtuna și pacea tîrgului secular – Buhușiul ei și al nostru, al acelora care sîntem și noi ai lui -, în lumina îngerilor și focul demonilor, în tină și praf de stele, în lacrimă de rășină și stei de pe spinarea Carpaților, actrița Maria Teslaru – Pușa, cum i se spune acasă – și-a ostoit impulsurile harului nemăsurat al artei actoricești încă din anii de liceu, iar acum, deși ajunsă pe o culme de pe care mulți sînt acei care nu ar privi în jos, nu s-a îndepărtat spiritual, nici o clipă, de urbea natală, căreia i-a dăruit întotdeauna iubire din forfota nestinselor ei iubiri. Cu toate acestea e nechemată și neașteptată la Buhuși, deoarece ea nu vine cu urșii sau călușarii de Crăciun, cu urări imnologice.
Eu o revăd, uneori. Mi se pare că revăd eleva de liceu de altădată, într-o toamnă, cîndva, pe aleile parcului aștenut cu veșminte dezbrăcate de pe castanii spălați în torente din alămuri topite. Parfumurile acelei toamne nu s-au risipit niciodată, numai s-au scurs în rădăcinile încătușate sub platoșa pămîntului și, uneori, s-au rătăcit în somnul hibernal al florilor, dar au revenit din roua limpede, în scîntei galbene pe florile cicoarei albastre care-și închide corola după-amiaza și o desface în zorii zilei.
Pușa Teslaru e încă aceeași liceană de altădată, inteligentă, frumoasă, dăruită publicului prin dansul reverenței, prin glăsuirea cuvîntului în șoapta melodiei. Pe scenă ea tivește timpul cu fireturi, pentru că publicului îi e plăcut să nu-i perceapă trecerea, dar accelerează metronomul inimii, într-un iureș de iubiri și încîntări.
„O piesă de teatru, cum ar fi, spre exemplu «Cafeaua domnului ministru» sau «O noapte furtunoasă», nu poate să fie jucată la o serbare cîmpenească” – este ceea ce mi-a spus actrița Maria Teslaru și e,de asemenea, ceea ce sînt dator, cu jurămînt de conștiință și iubire, să spun la rîndu-mi. Pînă cînd buhușenii va fi să o revadă pe scenă, pe Pușa, o vor vedea cu ochii ce privesc în inimi!… acasă – și-a ostoit impulsurile harului nemăsurat al artei actoricești încă din anii de liceu, iar acum, deși ajunsă pe o

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!