Jurnal despre Bacovia (5)

Constantin CĂLIN

• Bacovia e singurul scriitor român important care n-a provocat pasiuni contradictorii. El s-a impus fără lupte. N-au existat bătălii sau campanii nici pro, nici contra. în ciuda evaluărilor diferite, nu cred că vreun critic s-a supărat pe altul din cauza sa. Cînd a fost contestat, a fost, cel mai adesea, în grup, împreună cu ceilalți simboliști și decadenți. Atacurile directe au fost puține și rare. Nici apărările nu s-au constituit în fronturi, ci s-au ridicat izolat și la intervale. Ca să naști pasiuni trebuie să contrariezi, și mai ales ca motivele contrarierii să plece de la om. Or, omul Bacovia n-a strălucit și n-a sfidat. A stat aproape tot timpul în penumbră, marcat de „teama de existență”. A trăit exclusiv ca un „visător” și ca un „marginal”, în ciuda titlului de „Maestru” cu care i se adresau confrații. La noi, de la patruzecioptiști încoace, în vedetă s-au aflat poeții care au fost și jurnaliști, Bolintineanu, Bolliac, Eminescu, Octavian Goga, Tudor Arghezi, Adrian Păunescu și-au făcut loc în conștiința publicului nu numai cu versurile, dar și cu articolele de ziar. Bacovia nu a avut însă fibră de jurnalist și de militant. Și cînd a publicat ceva (recenzie, însemnare), a făcut-o în așa fel de parcă n-ar fi avut de spus nimic actualității. Lipsa de combativitate inspiră respect, dar nu stimulează atașamente și nu duce la partizani. Și dacă ar fi fost numai aceasta, dar mai erau tristețea și resemnarea, greu de suportat de cei activi, dinamici! Un asemenea tip atrage totuși pe sentimentali și pe justițiari; pe cei capabili să vadă nu numai „centrul” (succesul), ci și „marginea” (eșecul). Pînă unde merge înțelegerea și susținerea acestora? De cele mai multe ori, comprehensiunea e mai mică decît curiozitatea. Faptul că Bacovia părea o paradigmă a eșecului a mobilizat, din cînd în cînd, e drept, cîteva condeie animate de ceea ce se numește „solidaritate de breaslă”, însă intervențiile lor n-au avut continuitate și n-au reușit să creeze „un caz”. Din contra, uneori, au dat imprersia că nu fac altceva decît să compătimească în mod exagerat și inutil. Discret și demn, Bacovia n-a reacționat, deși unele din relatări luau o turnură dramatică, senzațională. Intim, le-a probat sau le-a dezavuat? Singurul lucru sigur e că, publicistic, tăcerea lui „a omorît” interesul față de el. Și astfel, perioade destul de lungi, a fost „lăsat în secret”, ceea ce înseamnă uitat.

• „Vorbirea e mare, dar Tăcerea e și mai mare”, susține undeva Carlyle. Tăcerea provoacă. în fața celui care tace devii interogativ și chiar neliniștit. Ce ascunde acest om?, te întrebi. Tăcerea e acumulare de întîmplări nespuse; – o epică reprimată. De aceea e mai densă decît vorbirea. Tăcerea e ca o stihie la pîndă. Pare amorțită, domesticită, dar, imprevizibilă în esență, s-ar putea dezlănțui oricînd. Tăcerea fascinează precum ochiul Gorgonei. Nu știi niciodată totuși care-i distanța rezonabilă față de ea, dacă s-o aprobi sau s-o sfidezi. E nevoie de curaj și pentru una și pentru alta, cu atît mai mult cînd vrei s-o înțelegi. Poți să-i smulgi ceva semnificativ?, aceasta-i problema. Mă refer – mai trebuie, oare, să precizez? – la tăcerea ca atitudine asumată, în ciuda tuturor dezavantajelor și chiar a riscurilor pe care le poate provoca, și nu la tăcerea ca episod comportamental pasager, zvîrcolire nervoasă sau bosumflare.

• „Histerizate fecioare pale,/ La ferestre deschise, palpită…/ în amurguri roșii, nupțiale,/ Stau pale, și nu se mai mărită”. Aceste versuri din „Amurg de vară” sînt un exemplu semnificativ pentru comprehensivitatea inimii lui Bacovia. Spus simplu, poetul evocă aci un tablou cu „fete bătrîne”, pe care le privește cu compasiune și cordialitate. Indulgența lui nu poate fi apreciată îndeajuns decît comparînd poemul său cu alte scriseri din epocă. „Pietre în casă”, „fecioarele îmbătrînite”, „fetele nemăritate” erau subiect de fabulă și de anecdotă veselă; – obiect de glumă și de ironie. în timp ce în succintul tablou psihologic și somatic pe care li-l face Bacovia ele au o anume grandoare și solemnitate, la ceilalți apar ca ridicole, antipatice, penibile. „Fetele bătrîne (fecioarele întîrziate) care n-au avut contact cu bărbații, din cauza abstinenței impuse, fie de prejudițiile sociale, fie din cauza vreunui defect organic, devin histerice, invidioase, intrigante, cîrtitoare”, le încondeiază, „științificește”, un naturalist ieșean, dr. Nicolae Leon, pornind de la cîteva cazuri de „anonimografe”. Concluziile sale despre ele par, pur și simplu, ale unui om aproape speriat și ostil: „Femeile isterice și fetele bătrîne cu cît sînt mai urîte și mai decepționate, cu atît sînt mai amorale și scriu obscenități mai teribile; nu se mulțumesc a scrie o scrisoare, două, ele scriu cu sutele, au o perseverență impresionantă”. Culmea – relevă doctorul -, uneori își scriu lor înșile, ca domnișoara citată într-un articol dintr-o revistă medicală a momentului: o franțuzoaică „privee d’amour”, „care-și scria ei singure anonime și la toată lumea din orașul în care locuia”. Celibatar pînă la vîrsta de 47 de ani, Bacovia le ignoră complexele, maniile și reține numai drama. El își încheie tristul său poem cu un gest delicat, mișcător, de omagiere a speranțelor acestor nefericite la care Sburătorul nu va veni, probabil, niciodată: „Eu trec, îmbătrînit, ca și ele,/ Și-asemenea inima mea plînge -/ Din treacăt, tuturor, în perdele,/ Le pun cîte-o roză de sînge”.” (succesul), ci și „marginea” (eșecul). Pînă unde merge înțelegerea și susținerea acestora? De cele

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!