Quo vadis?

Pedagogia ieșirii din peșteră

• Platon și drumul către adevăr

Istoria pedagogiei îl recunoaște pe Platon ca fiind autorul primului sistem teoretic de educație. După ce în adolescență traversează o experiență poetică nesatisfăcătoare, marele gînditor se orientează către filosofie și reușește astfel să marcheze hotărîtor cultura universală. A lăsat moștenire o operă remarcabilă, ca întindere și conținut. La baza gîndirii sale stă celebrul mit al peșterii, magistral prezentat în cartea a VII-a dialogului „Republica”. Potrivit concepției sale, existența se manifestă pe două planuri, diferite sub aspect ontologic. Un plan al esențelor (Lumea Ideilor) eterne, perfecte, al prototipurilor, și un plan al lumii fenomenale, al lucrurilor perisabile, al „umbrelor”, al „copiilor” imperfecte la prototipurile ideale.
Intenția lui Platon a fost aceea de a-și atenționa semenii, din toate timpurile, că viața trăită doar în legătură cu lucrurile perisabile din această lume este asemănătoare cu aceea a sclavilor din întunecimea peșterii. Mitul peșterii sugerează istoria procesului de formare a sufletului, de dobîndire a esenței ființei umane prin educație. Nu trebuie să uităm că Platon a militat pentru făurirea unei societăți ideale, o societate justă și dreaptă, edificată pe calea educației instituționalizate. însă invocînd un tip de stat ideal, el urmărea să ne prezinte un tip ideal de om. Mai mult, în opera platonică există o analogie fundamentală între sufletul individului și stat, între constituția caracteriologică a sufletului și constituția politică a statului. Filosoful credea că formarea veritabilă a sufletului presupune parcurgerea mai multor etape înălțătoare. în mitul peșterii sînt sugerate patru asemenea trepte. Pe prima treaptă oamenii trăiesc legați în peșteră, asemenea unor sclavi ai simțurilor care nu pot deosebi umbrele de realitatea autentică. Prin vocea lui Socrate, Platon spune: „Mai departe – am zis – asemuiește firea noastră în privința educației și a lipsei de educație cu următoarea întîmplare: iată mai mulți oameni aflați într-o încăpere subpămînteană, ca într-o peșteră, al cărei drum de intrare dă spre lumină, drum lung față de lungimea întregului peșterii. în această încăpere ei se găsesc, încă din copilărie, cu picioarele și grumazurile legate, astfel încît trebuie să stea locului și să privească doar înainte, fără să poată să-și rotească capetele din pricina legăturilor. Lumina le vine de sus și de departe, de la un foc aprins înapoia lor; iar între foc și oamenii legați este un drum așezat mai sus, de-a lungul căruia, iată, e zidit un mic perete, așa cum este paravanul scamatorilor, pus dinaintea celor ce privesc, deasupra căruia își arată ei scamatoriile… Mai încearcă să vezi că, de-a lungul acestui perete, niște oameni poartă felurite obiecte care depășesc în înălțime zidul, mai poartă și statui de oameni, ca și alte făpturi de piatră sau lemn, lucrate în chipul cel mai divers. Iar dintre cei care le poartă, unii, cum e și firesc, scot sunete, alții păstrează tăcerea… în general, deci – am spus eu – asemenea oameni nu ar putea lua drept adevăr decît umbrele lucrurilor…”.
Treapta a doua înseamnă îndepărtarea legăturilor, cîștigarea unei libertăți de mișcare, însă motivația lipsește deocamdată. Astfel că cel eliberat de lanțurile ignoranței nu scapă și de lanțurile obișnuinței. Mai ales că strălucirea focului, către care privește acum, îl orbește și îl face să vadă totul într-un amestec indistinct. „Privește acum în ce fel ar putea fi dezlegarea lor din lanțuri și vindecarea de lipsa lor de minte, dacă așa ceva le-ar sta în fire: atunci cînd vreunul dintre ei s-ar pomeni dezlegat și silit, deodată, să se ridice, să-și rotească grumazul, să umble și să privească spre lumină, făcînd el toate acestea, ar resimți tot felul de dureri, iar din pricina strălucirii focului n-ar putea privi acele obiecte, ale căror umbre le văzuse mai înainte…”.
Cea de-a treia treaptă, cînd cel eliberat iese din peșteră, înseamnă asumarea libertății și cîștigarea motivației. „La urmă el ar privi soarele, nu în apă, nici reflexiile sale în vreun loc străin, ci l-ar putea vedea și contempla, așa cum este, pe el însuși, în locul său propriu”. în sfîrșit, pe treapta a patra cel eliberat revine în peșteră și este nevoit să lupte cu prizonierii care se opun eliberării. „Mai gîndește-te și la următorul aspect: dacă, iarăși, acel om, coborînd, s-ar așeza în același scaun de unde a plecat, oare nu ar avea ochii plini de întunecime, sosind deodată dinspre lumea însorită?… Iar dacă el ar trebui din nou ca, interpretînd umbrele acelea, să se ia la întrecere cu oamenii ce au rămas totdeauna legați și dacă ar trebui s-o facă chiar în clipa cînd nu vede bine, înainte de a-și obișnui ochii, iar dacă acest timp cerut de reobișnuire nu ar fi cu totul scurt, oare nu ar da el prilej de rîs? Și nu s-ar spune despre el că, după ce s-a urcat, a revenit cu vederea coruptă și că, deci, nici nu merită să încerci a sui? Iar pe cel ce încearcă să-i dezlege și să-i conducă pe drum în sus, în caz că ei ar putea să pună mîinile pe el și să-l ucidă, oare nu l-ar ucide?”.
Pentru a conchide, Socrate mai adaugă: „Iată dragă Glaucon, – am spus eu – imaginea care trebuie, în întregime pusă în legătură cu cele zise mai înainte: domeniul deschis vederii e asemănător cu locuința-închisoare, lumina focului din ea – cu puterea soarelui. Iar dacă ai socoti urcușul și contemplarea lumii de sus ca reprezentînd suișul sufletului către locul inteligibilului, ai înțelege bine ceea ce eu nădăjduiam să spun, de vreme ce așa ceva ai dorit să asculți. Dacă nădejdea aceasta e îndreptățită, Zeul o știe” (Platon, „Republica”, în „Opere”, vol V, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986).
Mitul peșterii este o explicație alegorică la ceea ce Platon numește „dreapta adevărului”, adică drumul de la necunoașterea totală pînă la cunoașterea supremă, respectiv pînă la cunoașterea Ideilor de Adevăr, Bine, Frumos, Dreptate etc. Pentru că cele patru momente ale mitului sînt puse în corespondență cu cele patru segmente ale „dreptei adevărului”. în înțelegerea filosofului atenian această „dreaptă a adevărului” este divizată în două segmente. Prima jumătate a dreptei simbolizează „lumea sensibilă”, lumea vizibilă (naturalul și umanul), iar cea de-a doua simbolizează „lumea Ideilor”, lumea inteligibilă (principiile științifice și ideile pure). La rîndul lor, cele două segmente sînt iarăși divizate în cîte două nivele. Astfel, pe segmentul lumii vizibile găsim nivelul 1 – cel al cunoașterii senzoriale, după care urmează nivelul 2 – cel al credințelor și al cunoașterii comune. Iar pe segmentul lumii inteligibile se continuă cu nivelul 3 – cunoașterea științifică, și nivelul 4 – cunoașterea filosofică.
La Platon, diferența dintre cele două planuri ale existenței nu este numai una ontologică, ci și axiologică. El identifică valoarea cu absolutul. Valoarea supremă este Ideea de Bine. Prin educație, omul trebuie „răsucit”, trebuie întors de la starea de ignoranță, de la condiția de sclav înlănțuit în întunecimea peșterii, către „strălucirea focului” din afara peșterii, către lumea valorilor absolute, către Soare. Ceea ce este focul pentru lumea sensibilă (lumea din peșteră), este Soarele pentru lumea inteligibilă (lumea din afara peșterii). (Ștefan MUNTEANU)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!