Sărbătoarea pascală – o regăsire a identității pierdute

Am terminat, în sfîrșit orele. Au fost, ca de obicei, prea lungi. Ies în curtea școlii, sînt plictisit. Ploaia monotonă și măruntă nu mă ajută deloc să-mi schimb dispoziția. Mai mult, trebuie să particip la o activitate legată de nu știu ce expoziție, un eveniment care anticipează sărbătoarea pascală. Ce atîta agitație? De cînd ai mei au plecat în străinătate, sărbătoarea aceasta nu-mi aduce mare bucurie. Simt frigul de afară înlăuntrul trupului meu. Ajung în holul pătrat unde sînt expuse icoanele. O privesc pe prima – „Icoana Sfintei Fecioare Maria cu pruncul în brațe”. Nu-mi spune nimic. O pensulă de amator a așternut un chip oarecare. Vreau să plec, dar ceva mă reține… Ochii. Ochii aceia mă urmăresc. Mă privesc, nu cu reproș, ci cu milă. Dincolo de tușa de culoare și de chipul care inițial nu-mi spusese nimic, descopăr sentimente noi: blîndețe, protecție, dragoste, sprijin. Simt nevoia de a fi alături de ai mei și descopăr deodată valori uitate și negate mult timp. Unde m-am pierdut? Stau țintuit în fața micuțului tablou care mă fascinează. Mi-am uitat scepticismul. E bizar cum amestecul inocent de nuanțe poate emana atîta lumină. O căldură plăcută mă cuprinde încet, ca o moleșeală care îmi creează o stare de beatitudine.
Brusc înțeleg: nu lumea e croită strîmb, nu eu trebuie să mă schimb, ci modul meu blazat, la modă, de a vedea viața. Afară e soare, iar ploaia cred că a curățat totul. (Georgiana CHELARIU)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!