Schimbarea la față

O poveste tristă: Cîinii latră, dar caravana mai trece?!

Calistrat COSTIN

Nu de azi de ieri, esteți, poeți, în fine, oameni cu doxă, spirite superioare (că mai există și din alea inferioare, diabolice, duhuri rele, anapoda!) au socotit că limba pe care tu, om, o vorbești, în care visezi, în care te rogi și speri, prin care comunici (eventual cu Dumnezeu!) îți este, de fapt, adevărata patrie, încît a ne păstra în grijă și curățenie graiul devine cu adevărat o îndatorire… patriotică! Cînd Eminescu, obosit, îmbătrînit pretimpuriu (n-avea decît 31 de ani), dezgustat de „aerul timpului”, trăia momente de mare tristețe și zbucium interior: „Căci întreb: la ce-am începe să-ncercăm în luptă dreaptă / A turna în formă nouă limba veche și-nțeleaptă”, El era neliniștit de faptul că PATRIA SA – CUVÂNTUL ROM+NESC – e supusă la cazne nemeritate de „răii și famenii” veacului. Despărțirea de poezie a LUCEAFĂRULUI venea să însemne un legămînt al său în eternitate pentru apărarea rostirii românești. Nouă, celor trăitori la început de nou mileniu, nu ne rămîne decît să luăm aminte și să învățăm din lecția Eminescului și să îmbogățim „povestea vorbelor” strămoșești spre a o lăsa proaspătă și trainică celor ce vor veni… A nu se crede că traversăm o perioadă periculoasă de „criză” a limbii române, în felul în care se vorbește de o „criză politică” a țării cu scandalurile dintre „palate”, dintre partide, „leaderi” sau „grupuri de interese”! Dar… dar în măsura în care societatea o ia razna, putem admite și unele efecte în planul „expresiei”, al „expresivității” mijloacelor de comunicare, de înțelegere pe un plan mai larg! Pentru că, iată, se vede cu ochiul liber și mintea limpede: încep a-și scoate colții tendințele spre vulgarizarea limbii, spre poluarea cu „calcuri” și „decalcuri” lipsite de noimă ori „neologisme” trîntite ca nuca-n perete, dintr-un soi de snobism sferto-doct de ridicolă prețiozitate! în felul acesta, încetul cu încetul, se „corupe”, se infestează FAGURELE DE MIERE, acea zestre ideală de „verbe” pe care sîntem datori a o ocroti pînă la sfîrșit… Nu că ne temem de „vorbivorii” care… „vorbește gura fără ei” dar cîte un semnal de alarmă, cînd și cînd, e bine și necesar să-l tragem. Desigur „cîinii latră și caravana trece”, dar ce te faci dacă respectivii „lătrători” se dovedesc turbați și mușcă din trupurile sănătoase ale „caravanei”?! Există răscul ca pîlcul de pașnice ființe să-și curme calea, călătoria spre ținta care s-a pornit în căutarea de curate izvoare! Fenomenul „turbării” se cuvine tratat responsabil oriunde s-ar manifesta (în politică, în „viața cea comună”, inclusiv în domeniul aparent „nevinovat” al gramaticii, lexicului și sintaxei gîndurilor noastre)! De bună seamă, ca toate produsele „naturii”, pare că și cuvintele sînt supuse unui proces de îmbătrînire, de uzură lentă, de tocire a strălucirii originare, de unde imperativul firesc de a revitaliza, de a împrospăta „dicționarul”, de a isca, vorba lui Arghezi, „frumuseți și prețuri noi” din materia „cuvintelor din bătrîni”! Reacționînd și acționînd într-acest chip vom binecinsti PATRIA ETERNĂ pe care am numit-o LIMBA ROM+NĂ. Dacă pentru atît de diversa categorie a „întreprinzătorilor”, a oamenilor de afaceri (în fond specii stimabile de exercitare socială), pentru toți cei legați de registrul material al vieții, CUVÂNTUL este un simplu vehicul prin care se parafează contracte, acorduri, tratate, ei bine, pentru gazetari, scriitori, pentru toți cei care și-au făcut din CULTURĂ o meserie, GRAIUL, LIMBAJUL trebuie să fie „lucrul sfînt” fără de care o seminție nu există și în absența căruia un popor moare cu zile… Au început/reînceput pe la televiziuni, prin jurnale și reviste să apară/reapară preocupări de „cultivare a limbii”, de îndreptare a greșelilor din vorbirea unor „personaje” generatoare de… „rating”, adică la care „gură-cască” se holbează ca la „panoramă”! E bine, încă e bine…
în ultima vreme s-a cam luat în ușor cuvîntul CARIERĂ (nu aia de piatră!), cu derivatele „carierist”, „carierism”. Tendința de a parveni cu orice preț și prin orice mijloace se cheamă „carierism”; călcatul pe cadavre face parte din arsenalul oricărui „carierist” care se respectă; un asemenea personaj (recrutat din toate „păturile sociale”, inclusiv intelectuali, artiști, filosofi, poetaștrii…) e dispus la cele mai murdare și perverse compromisuri pentru a-și atinge „scopul”, încît acea „protecție de fuste” (în vederea parvenirii în „carieră”) de care scria EMINESCU pare o dulce copilărie! „Carierismul” e una din multele metehne ale lumii moderne, mai ales în epocile de „tranziție”, cînd „caravana” este pîndită neslăbit de javre înfierbîntate a slumge hălci de „carne” cît mai mari din trupul lipsit de apărare a țării! Uneori, trista poveste a vorbelor noastre este însăși trista noastră poveste… Nouă, celor trăitori la început de nou mileniu, nu ne rămîne decît să luăm aminte și să învățăm din lecția Eminescului și să

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!