Gara, adăpost pentru năpăstuiții soartei

Pentru unii, gara, reprezintă un loc unde pot să staționeze cîteva minute, atunci cînd sînt nevoiți să circule spre diferite destinații. Pentru alții, este însă adăpostul de zi cu zi. Pentru mine, un subiect de reportaj. Ora 22.00. În fața gării Bacău, liniște deplină. Cîteva taxiuri, aliniate ordonat, sprijină cotul șoferilor plictisiți de atîta așteptat. Din cînd în cînd ridică capota mașinii, amețesc cîteva fire și o izbesc la loc. Se mai învîrt, mai aruncă priviri spre ușa gării, poate-poate pică ceva. În zadar. „Dar vine el și trenul ăla. Am prins într-o noapte de-a clienți!”, se laudă unul mai „dezghețat”, colegului de suferință. Pășesc în clădire. Într-un colț, o femeie și un bărbat discută nervoși. Se opresc. Doar pentru o clipă, însă. Nu mă îndepărtez bine, că liniștea este din nou spartă de gargara vocilor. Peronul, pustiu. Într-o bodegă, cîțiva împătimiți ai licorilor gradate își fac veacul. O patrulă de poliție pășește agale. Totul este sub control… glumă… Pe o bancă, doi indivizi. Unul dintre ei, încolăcit ca un covrig, doarme buștean. Respiră rar, scoțînd uneori zgomote ciudate. „Sîntem oameni ai străzii. Iarna dormim sus, vara jos. E cald, frumos afară. Unde să ne ducem? Așa îmi vine cîteodată să mă sui în tren și să plec. Dar unde?” explică, gesticulînd nervos. „Sus”, aveam să aflu, că reprezintă sala de așteptare. Mai poposesc preț de zece minute pe o bancă după care părăsesc raza de acțiune, îndreptîndu-mă spre zona de „sus. Ajung în sala de așteptare care ține loc de dormitor. De la intrare, un miros insuportabil mă îndeamnă să renunț la ideea de a păși pragul. Totuși, îmi iau inima în dinți și mă îndrept spre o bancă. Nu vreau să-i deranjez. Majoritatea dorm. Înghesuiți ca sardelele sau înșirați haotic pe băncile de lemn, nu par a fi deranjați de confortul oferit. Aproape în fața fiecărei băncuțe, pantofi, sandale prăfuite sînt aruncate la întîmplare. În urma mea își face apariția o bătrînică. Abia merge. Într-o mînă ține o pungă plină pe jumătate cu pește. Ocupă un loc și, fără să stea prea mult pe gînduri, începe să se înfrupte din bucate. Asta mai lipsea. În cîteva minute, sala este invadată de un amestec de mirosuri insuportabile. Dar nici o reacție din partea nimănui. Nu mai rezist și mă ridic să deschid un geam. „E curent. Ce, vrei să ne îmbolnăvim? Închide fereastra”, sare ca ars un bărbat mai în vîrstă. Ceilalți îl aprobă și, vreau nu vreau, trebuie să urmez „porunca”. La un moment dat, își face apariția o gașcă de „băieți de cartier”. Ștanțează cu privirea sala. Probabil că nu au găsit tocmai ceea ce căutau și fac stînga împrejur. „Băi, mi-e cam foame. Hai să înfulecăm ceva că nu mai merge băutura”, spune unul dintre ei, care, mai mult ca sigur era șeful trupei. Ceilalți îl urmează fără să comenteze. Același lucru îl fac și eu, păstrînd, oarecum, o distanță. Intrăm în încăperea de alături. Deasupra ușei o ditamai reclama: „SC BEST STAR SRL. Restaurant două stele”. Cîteva măsuțe însoțite de taburete, jocuri electronice de pocker… . Brusc, la vederea aparatelor, le trece foamea. Se instalează comod pe scaun și…pînă acolo le-a fost. Chelnerița, (nu cred să fi avut mai mult de 20 de ani) șterge de zor măsuțele. Cînd îi cer o listă cu preparatele, îmi zîmbește ironic și răspunde pe măsură. „Deocamdată am pus doar firma. Mîncarea mai tîrziu. Adică peste cîteva săptămîni”. Pînă atunci, cei care vor să-și potolească foamea pot apela la serviciile chioșcului de la parterul clădirii. Și bineînțeles că nu găsești decît hamburgeri și hot dog. Că doar batem la porțile Europei. O vînzătoare, ascunsă în spatele teancurilor de cărți și reviste îți oferă tot ce îți dorește inimioara. Nu vreau să îmi imaginez în ce condiții. O voce răgușită care anunță sosirea trenului ce va pleca spre Vatra Dornei, spulberă monotonia. În cîteva minute, peronul se aglomerează. Agitație, gălăgie cît cuprinde. În sfîrșit, se simte pulsul gării. Totul prinde contur. Emoții, îmbrățișări de regăsire sau de rămas bun. Taximetriștii sînt în al nouălea cer. Și asta doar pentru cîteva minute. Totul se termină cu șuieratul trenului…

(Ioana PEPELIA)