Avers&revers

„Regii” românilor

Dan PERȘA

Mărturisesc că nu mă uit, de ani mulți, la televizor. Dacă mă aflu, însă, într-un loc la odihnă și e un televizor prin preajmă, vrînd-nevrînd percep cîte ceva – o frîntură de frază, o „idee”, o imagine – dinspre nelipsitul aparat de recepție tv aflat în background. Așa am auzit, trei zile la rînd, emisă cu entuziasm demn de o cauză nobilă, sintagma „regele Hagi”. M-am uitat rușinat în jur. M-am simțit ca la ușa cortului. Noroc că străinii de meleagurile mioritice nu știau și ei românește… Cine e Hagi, cunoaște toată lumea. Nu e un fotbalist uitat. Și probabil nu va fi uitat mult timp de aici înainte, de vreme ce ni-i amintim pe Dobrin, Dembrovschi, Dudu Georgescu, Adamache, Rică Răducanu, Ghiță, Duckadam, Dinu, Dumitrache… Știu numele acestor foste glorii chiar și oamenii care nu au cine știe ce tangență cu fotbalul. Gică Hagi e una dintre aceste foste glorii. Azi, fostul fotbalist e un antrenor stimat. Nu e nici pe departe „rege” ca antrenor. Sintagma se referă la el ca… fotbalist. Să trecem cu vederea faptul că nu mai joacă fotbal de ceva ani, deci numai comentatori cu neuroni puțini l-ar putea numi azi „rege”. Ca să nu mai spun că vorba „rege” implică ideea de dinastie. Atunci cînd Eminescu l-a numit pe Alecsandri „rege-al poeziei”, el s-a referit la „dinastia” poetică bine cunoscută, de la Cichindeal la Negruzzi. Și n-a spus „regele Alecsandri”, pentru că ar fi fost să spună o prostie, printr-o gratulare ca la ușa cortului. Mulți dintre comentatorii sportivi cară povara lipsei de duh, de inteligență, de bun simț elementar, de minimă cultură. Fapt ce pentru mine e paradoxal, deoarece în comentariul sportiv nu sîntem unii dintre cei coborîți din copaci. âl știm cu toții pe Cristian Țopescu, iar dacă șpicherii sportivi ar ține cu tot dinadinsul să facă referire la un rege, atunci de ce nu ar alege unul din branșa lor? Ar dovedi, astfel, că au, măcar, o conștiință vie a meseriei lor. însă, de fapt, nu o au. Ei vorbesc mînați de un entuziasm prostesc, nu de un entuziasm bizuit pe judecata critică, pe informație și pe inteligență. Așa cum făcea comentariu sportiv, cu ani în urmă, Cristian Țopescu, adăugînd acestora și o mare doză de emoție și sensibilitate, adică ridicînd meseria la rang de artă. De aceea mi se pare paradoxală siuația de astăzi: să cobori de la artă la datul cu bîta în baltă pare ceva imposibil în lumina tradiției. Și uite că, totuși, unii comentatori sportivi de azi reușesc această tristă performanță. ie a meseriei lor. însă, de fapt, nu o au.

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!